CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (6 / 23)

A fost şi ultima şedinţă a cenaclului „Luceafărul” din 2010. Conform obiceiului împământenit aici din timpuri imemoriale, am făcut-o festivă. Adică Maria Aiftincăi, îmbrăcată în strai popular a împodobit sala cu o scoarţă şi câteva ştergare cu motive populare iar noi, ceilalţi, am venit la totul gata.

Dar n-am venit cu mâinile în buzunare, deşi afară erau cam mulţi, adică vreo minus şapte grade celsius. Ci şi-a adus fiecare contribuţia la buna desfăşurare a întâlnirii: unul cu un vin, altul cu o ţuiculiţă, unul cu sărăţele, altul cu prăjiturele, unul (una) cu aparatul foto, altul cu soţia...


Fix la ora 11 şi zece, preşedintele nostru Vlad Belity şi-a început cuvântul de întâmpinare şi bilanţ, remarcând îndeosebi multele apariţii editoriale ale luceferilor în acest an, pe locul întâi (detaşat) figurând antologia de cenaclu „Borna de la km 2010”.

Au mai publicat volume individuale următorii: Ioan Henţ, Constantin Grigoroşcuţă, Mihai Arcadie Comănici, Horia Simon, Domnica Pop, Maria Aiftincăi, Lazăr Magu şi, din nou cu două cărţi (la fel ca şi anul trecut!) Marius Golea. O recoltă destul de bogată pentru un an de criză. Iar la anul sperăm să fie şi mai şi (recolta, nu criza).

După acest succint inventar, li s-a dat cuvântul „luceferilor”, dar nu oricum, ci în ordinea locurilor din sală. Iar ordinea a fost următoarea: Ioan Henţ (cu o anecdotă şi o poezie tomnatecă), Constantin Grigoroşcuţă (cu înţepături versificate la adresa tuturor colegilor, inclusiv unora absenţi), Horia Simon (cu un mesaj prezidenţial către un alt prezident), Constantin Butunoi (cu trei epigrame şi poezia „tandreţuri cu luna”), Maria Aiftincăi (cu o poezie despre satul natal şi o alta umoristică), Mihai Jarpen (cu o frază întortocheată despre timp şi vreo trei perpetabole), Marius Golea (cu proza prea scurtă „Psihoză cu zurgălăi” – ne-ar fi plăcut să o mai lungească preţ de două pagini), Eugen Pădureanu (cu fix opt micropoeme – bijuterii), Doina Bonţa Bojidar (cu trei poezii de sezon din acelaşi ciclu, având laitmotivul „ninge”), Eleonora Bede Iluţan (care ne-a citit două poezii ale Hertei Muller, dintre care una garnisită şi cu o cacofonie), Ioan Năiduţ (cu două poezii în stilul său personal recitate dintr-o memorie ce pare prodigioasă), Monica Rodica Iacob (cu două poeme, pregătiţi-vă mai încolo să citiţi unul) şi Mihai Arcadie Comănici (care şi-a citit o compoziţie proprie fabricată cu „zgârcenie” de cuvinte în chiar timpul cenaclului). Au mai fost două lecturi, care însă nu au mai ţinut seama de locurile din bănci (de fapt scaune): fotoreporteriţa Rely Tarniceri (cu ceva ce veţi citi imediat) şi timida Domnica Pop, ale cărei haiku-uri au fost citite de Vladimir Belity. După care s-a sărit peste repriza a doua, cea de critică, „luceferii” aruncându-se direct în repriza a treia. La început s-au făcut auzite şi câteva colinde, apoi zgomotul plăcut al ciocnirii paharelor şi al mestecării bucatelor a acoperit aproape totul, mai puţin discuţiile tot mai înfierbântate şi mai zgomotoase.
Iar ca să nu vă plictisiţi până la următoarea cronică (aferentă primei şedinţe din 2011, cea din 9 ianuarie), vă las să lecturaţi cîteva spicuiri din creaţiile prezentate în prima parte a întâlnirii.

Domnica Pop – poeme haiku

Am ceva în comun
cu stelele:
îmi clipesc existenţa

Tu, Doamne,
fă-mă o pasăre cântătoare
şi uită-mă

Constantin Butunoi - şarjă prietenească

Cu Vladimir preşedinte
Cenaclul merge-nainte.
Mână, frate, fără frică,
Gura doar de-ar fi mai mică...

Constantin Grigoroşcuţă

Luciei Cuciureanu
Plimbi căţelul tău pe stradă
Până-l plictiseşti, săracu’.
Lasă-l liber, să mai vadă
Şi tu vino la cenaclu.

Energoterapeutului G. Vesa
Suntem bolnavi cu toţi de versuri,
Tu ai puteri în terapie.
Eliberează-ne de stresuri
Şi vindecă-ne-n poezie.

Lui Vladimir Belity
De când toate-ţi merg în strună
O-nţepătură eu ţi-am copt:
Poezia-ţi este bună,
Pipa-ţi este doar un moft.

Rely Tarniceri – Unde dai şi unde crapă

Dumnezeu a creat pământul. Şi i l-a dat omului în stăpânire, spunându-i: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l...”
Dar fiindcă Dumnezeu nu a specificat cu ce să-l umple, omul l-a umplut cu ce a putut...
Şi fiindcă Dumnezeu nu a spus cum să fie supus pământul, omul l-a supus... tuturor torturilor posibile... şi încă nu a terminat.
Când omul a mâncat din pomul cunoaşterii, blestemat a fost şi pământul din pricina omului.
Şi pe măsură ce omul a ajuns să cunoască tot mai mult, om şi pământ, înfrăţiţi prin blestem, se macină unul pe altul, omul străpungându-i măruntaiele, pământul înghiţindu-i fiii, până când devin una, om şi pământ... ţărână... şi-atunci e pace... pentru o clipă...
Există mizerii şi... mizerie. Unele dispar până a doua zi spălate de ploaie şi uscate de vânt... dar pentru că Dumnezeu a poruncit „să nu-ţi ridici stâlpi de aducere aminte!”, omul a găsit alte metode de a-şi marca trecerea...

Horia Simon – Mesajul preşedintelui de Rom-în-ie către V. Belity, preşedintele aşa-zişilor „luceferi” arădeni - fragment

Vă mai anunţ că tocmai acum pregătesc o ordonanţă de urgenţă pe care guvernul Poc condus de mine să şi-o asume, prin care să se taie la toate cenaclurile 25% din creaţiile literare, să se plătească anticipat contribuţia la sănătate 5,5% din ce rămâne iar fumătorii, în special cei de pipă, să stea doar pe balcon. Şi nu cumva să mai îndrăzniţi să încropiţi vreo antologie de cenaclu. Sau, dacă totuşi veţi mai publica vreuna, să-i faceţi neapărat coperţi portocalii.
În speranţa că m-aţi înţeles, vă doresc multe succesuri, ca să citez un adevărat intelectual, pe fie-mea, Elena. Că ea, probabil, nu vrea să vorbeşte cu voi.

Monica Rodica Iacob – Peisaj de iarnă cu privighetori

Plecaţii noştri fac cenaclu-n Bellu.
Pe aleea scriitorilor îşi mai recită poezii,
Îşi spun ce au mai scris
Şi ning apoi,
Apoi se împrimăvărează,
Se învărează
Şi-apoi se întomnează,
Precum din pomii plini de rod cad cărţile precum fructele coapte
Peste mormintele lor şi peste însingurarea noastră.
De-acolo ei tot mai scot o carte
Îmbogăţind bibliotecile de sub pământ.
Ei stau la taifas pe aceeaşi alee
Depănând amintiri şi idei,
Se apropie 1 Decembrie al românilor,
Se apropie Crăciunul ninsorilor de tei.
Noi, deasupra, am rămas orfani
Dezlănţuiţi şi deznădăjduiţi în veşnice ninsori.

Şi acum, la final de cronică şi de an, ce aş putea să vă mai spun? Decât să vă pregătiţi colindele şi şampaniile, să le aveţi la îndemână şi să vă distraţi temeinic. LA MULŢI ANI !, CRĂCIUN FERICIT ! şi UN AN NOU CU BUCURII ŞI ÎMPLINIRI !


H. Şt. Simon

LUCEFERI LA TRIBUNA

Nu de revista „Tribuna” e vorba, ci de localul (elegant, primitor şi iubitor de cultură adevărată) „Cafe Tribuna”. Şi unde a avut loc un excelent recital de poezie actuală şi de muzică renascentisto-medievală. Iar la un astfel de eveniment s-au prezentat cu aplauzele proprii şi câţiva „luceferi”.
Câţiva, adică: Vladimir Belity (cu soţia Clarisa),

Constantin Butunoi (cu consoarta Eleonora), Lucia Cuciureanu,Horia Simon,

Iluţan Bede Eleonora cu fiul Răzvan, Eugen Pădureanu, şi Rely Tarniceri.



Poate vor mai fi fost şi alţii, să mă scuze (în special Viorel Simulov şi Dana) dacă nu i-am văzut din cauza fumului dens sau a memoriei prea scurte. Dar adevăraţii protagonişti ai serii (de 17 decembrie 2010) au fost poeţii V.Leac (aşa îi place să i se spună, deci nu-i voi divulga prenumele Vasile), Ioan Matiuţ şi hunedoreanul Nicolae Szekely, cu menţiunea că acesta din urmă, altfel poet valoros şi membru al Uniunii Scriitorilor, ne-a grăit doar din alăută (şi mai dintr-un instrument, la fel de spectaculos şi de medieval, nu mai ştiu cum îi zice, dar seamănă cu o chitară şi are vreo 13 corzi).

Corect ar fi să spun nu că ne-a grăit, deşi instrumentele parcă vorbeau în mâinile sale pricepute, ci că ne-a vrăjit cu ritmuri şi acorduri de secol XVI. A fost magnific.

Să nu se lase mai prejos, V.Leac a citit celor prezenţi cîteva (vreo patru, maxim 5, dar lungi) poeme de succes din proaspătul său volum de versuri „Toţi sînt îngrijoraţi” şi din şi mai proaspăta antologie Săvârşin 2010, neuitând să amintească de vremurile când debuta şi activa în cenaclul nostru.

După care Ioan Matiuţ a echilibrat cântarul, citind şi el un consistent extras (vreo 50, minim 40, dar scurte) din poeziile sale mult apreciate şi premiate. În modestia sa, poetul şi editorul I. Matiuţ nici nu ni s-a lăudat că de fapt el era organizatorul şi personajul principal, întrucât tocmai se pregătea să schimbe prefixul. La mulţi ani cu sănătate, inspiraţie şi succese literare!

Şi cum printre cei prezenţi s-a aflat şi Petru M. Haş (recent laureat cu premiul Opera Omnia pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Arad), acesta, bineînţeles, nu a ratat ocazia de a se da în spectacol (a se citi în stambă), încercând să ne citească fără ochelarii uitaţi acasă câteva poeme proprii. Nu s-a lăsat până nu a reuşit. Şi să citească, şi să enerveze pe câţiva dintre cei prezenţi.

A mai cântat N. Szekely câteva piese, etalându-şi din nou talentul şi tehnica desăvârşită, apoi lumea s-a împărţit în bisericuţe şi vorbeau aproape toţi deodată. Ceea ce e normal pentru finalul unui eveniment cultural reuşit.

Multe mulţumiri doamnei Monica şi Ivonei, amabilele noastre gazde, care au făcut tot ce a depins de ele ca noi să ne simţim bine (în traducere asta înseamnă că au făcut eforturi supraomeneşti ca să ne suporte...)

H. Şt. Simon

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (5 / 22)

Am să încep cu o aserţiune a lui Marius Golea făcută mai pe la sfârşitul întâlnirii, care, pe lângă că exprimă un adevăr evident, ne-a mai şi uns la inimă pe toţi cei 16 prezenţi: „în timp ce la noi în cenaclu te consideri norocos atunci când reuşeşti să te programezi la o lectură, alte cenacluri sucombă brusc după două-trei şedinţe, din lipsă de combatanţi”.




Acum, că ştim despre ce vorbim, să-i luăm la purecat pe cei trei cititori de azi, 12 decembrie. Bineînţeles, pe rând, nu toţi odată.

Bărbaţii, ambii ofiţeri activi sau în rezervă şi curajoşi fără măsură, au trimis-o la înaintare (sub camuflajul politeţii) pe soldata neinstruită într-ale milităriei dar temeinic instruită într-ale poeziei Carla Ivănescu.

Care ne-a atacat cu o rafală de 11 ape (cele 11 poeme prezentate aveau toate titlul „ape” urmat de câte un număr de la 1 la 11). Ape uneori transparente, alteori intenţionat tulburi, uneori calme, alteori zbuciumate, uneori dulci, alteori sărate. Iar din toate aceste „ape” a rezultat o apă marcă înregistrată: Apa Carla (nu e nici o greşeală de tipar). Şi ca să mă spăl cu apele autoarei, dau câteva citate: „trebuie să finalizez sculptura / mâine mai polizez nişte oase // întotdeauna linişte / până în măduvă... / probabil că moartea / vrea să o gust” (ape 3); „când te înalţi / în deşert / totul e auriu şi galben şi lumină / toate încep şi se termină la orizont / umbrele nu sunt ale tale” (ape 5). Şi mai două ape integrale:
ape 6
orice privire aruncată
în tine
se mişcă în cercuri
concentric
ape 7
ancorat în real
greu mişti nisipurile la capătul lumii
negru, apoi alb, alb
să poţi visa
să-ţi părăseşti trupul
pentru alte realităţi
să vii să-mi povesteşti metafore
după ce ai pus punct
găseşti ancora nemişcată
şi eşti gri
şi spălăcit
şi mat
De fapt, începând de la „ape 3” şi până la final (cu excepţia ultimelor patru versuri), cam totul poate fi citat şi pus în vitrină. Iar noi, bucurându-ne că am scăpat nestropiţi, aşteptăm de la Carla urmări la fel de interesante, chiar dacă mai puţin umede.
După avangarda feminină şi graţioasă a urmat grosul trupelor. Formate din... dintr-un singur ofiţer (în rezervă), dar de rang înalt. Şi în ierarhiile militare, şi într-ale poeziei. L-aţi recunoscut, sper, pe „generalul” Constantin Butunoi.

În primul său poem, se arată interesat de soarta ingrată a poeziei în zilele noastre. În următoarele trei îşi tratează cordul sub mult prea atenta supraveghere a medicilor, oferindu-ne cu generozitate câteva pasaje antologice: „azi medicul e în toane bune / prescrie / sănătate şi viaţă lungă / într-o veselie / e în stare să externeze toţi pacienţii”; „şi alt argument mai tare n-am / şi nici nu pot ofta / face rău la inimă” (face rău la inimă); „...doar / cârcotaşii şi răuvoitorii susţin / cum că aş fi de vină / pentru drumurile greşite / pe care umblă inima mea” (drumurile greşite); „să fiu mustrat sever / pentru că ador petrecerile / şi nu lipsesc de la chermeze / sfidând grosolan / normele de comportare stipulate / în statutul cardiacului” (autorizaţie). Tot pe teme medicale sunt şi următoarele două poeme, de această dată observaţia autorului fiind oarecum distantă, neimplicată. Câteva versuri musai trebuie citate şi de aici: „cum lucrurile nu păreau să se oprească aici / halatul şef se simţi obligat să-l avertizeze pe individ / privind riscurile la care se va expune dacă va continua / pentru că lumea halatelor e extenuată / şi materialele de intervenţie sunt epuizate” (pe vremuri de criză); „ghinion nemaipomenit / să ajungi responsabil cu vieţile / acestor triste epave ivite / din cine ştie ce cotloane sordide / o pedeapsă mai mare ca asta / nici că există / bolnavii sunt nişte inconştienţi / care cer cu neruşinare / să li se prelungească zilele” (şi medicii au zile proaste). Înmulţirea scăpată de sub control a festivalurilor îi prilejuieşte lui C-tin Butunoi o concluzie memorabilă: „ce vremuri un festival şi trei beţii / acum trei festivaluri n-ajung pentru o beţie” (festival în vreme de criză). Al optulea poem trebuie neapărat redat în întregime:
cum se produc minunile
când au început pietrele
să se bulucească în biata mea fiere
i-am oferit celui de sus ocazia
să facă o minune
era şi cazul
voci cârcotaşe
cleveteau pe la colţuri
minunile din timpurile biblice
erau aproape uitate
m-am pus deci pe aşteptare
îndurând stoic crizele nemiloase
într-un târziu cel de sus
din comoditate cred
m-a dat pe mâna unui chirurg
şi minunea s-a produs
Ultimele două poeme, în care autorul priveşte cu regret în urmă şi nu-şi mai zăreşte nici copilăria, nici fiul campion de şah, sunt de o factură emotivă accentuată. Iar versurile finale ale ultimului poem sunt de-a dreptul zguduitoare: „vecinilor le-am spus de o mare reuşită / de atunci mă cred cu mintea rătăcită / în zadar le spun că fiul meu / e plecat pentru vecie în turneu” (în fiecare turneu). Luăm o scurtă pauză, ca să-i respectăm poetului imensa durere, apoi tragem concluziile: dacă e adevărat că marile genii sunt neînţelese, atunci Constantin Butunoi este excepţia care întăreşte regula. Pe el nu numai că îl înţelegem, şi încă bine, dar ne înţelege şi ne acceptă şi el pe noi! Iar după o asemenea caracterizare, nu are decât să aştepte primirea premiului Nobel şi să candideze împotriva Elenei Udrea.

Ariergarda scriitorilor-cititori a fost condusă, compusă şi încheiată de un alt ofiţer, de data aceasta unul activ, pe nume Marius Golea. Ale cărui proze (două), chiar dacă citite într-un ritm cam alert, au curs firesc, au avut pe alocuri şi ironie şi umor, explicitări ale preferinţelor şi jocuri de cuvinte, alăturări meşteşugite şi multe altele, inclusiv expresii sau fraze citabile. Exemplific din prima proză, „Cărţile din hipermarket” cu subtitlul (inspirat şi sugestiv!) „cultură de raft”: „Cu un ultim efort, luptându-se cu sine însuşi, dar şi cu însuşi sinele lui, aruncă precum un harpon spre omorârea balenei mâna dreaptă...” Mai una: „Îşi reluă ocupaţia cu destul de multă greutate. Fusese rupt de două ori cordonul ombilical al dependenţei sale de cărţi şi acum părea că nu se mai reface vraja iniţială.”. Pentru refacerea vrajei mai adaug că al doilea text a fost (şi încă mai este) o excelentă parabolă parodiatoare a actualei situaţii portocalii strâmbe şi în curs de scufundare. La finalul prestaţiei sale, Marius Golea ne-a prezentat dovada că nici poezia nu a scăpat plurivalenţelor potenţialului său creator. Ca să rămână o urmă şi pe blog, iată finalul poemului „Pe drum”: „Iar în acea singurătate fără capăt, / ce din prea multă dăruire s-a ivit, / eu voi rămâne pururea în treacăt... / Căci, iată: n-am tăcut! / Oare-am vorbit?...”
Iar dacă la această întâlnire literatura a fost multă şi bună, apoi bucatele şi lichidele însoţitoare au fost de-a dreptul excesive. Nici nu ştiu cum au rezistat combatanţii pe poziţii, subsemnatul retrăgându-mă strategic după doar un ceas de repriză a treia.
Ultima şedinţă de cenaclu din acest an va fi festivă şi va avea loc în data de 19 decembrie, când fiecare „luceafăr” va citi ce va crede de cuviinţă (cu condiţia ca ceilalţi să îl asculte) şi fiecare va consuma ce-şi va aduce de acasă (şi eventual ce a mai rămas de la şedinţa precedentă...)

H. Şt. Simon

În lipsa necriticului

Din motive strigente, cu totul si cu totul neplăcute, la şedinţa din 28.11.’10 Horia Şt.Simon(necriticul nostru) lipseşte şi s-a hotărât să îl înlocuiesc eu; cum că i-aş cunoaşte stilul şi nu i s-ar simţi lipsa. Poate să fi fost şi un „comploţel” la mijloc dar, eu, le-am spus-o franc de la început, am să las participanţii să-şi spună părerile şi cuminte am să le consemnez.
Necriticul emitea păreri personale arbitrare, tăgea concluzii tendenţioase şi despre mine spunea că sânt „un general cârcotaş”, un cusurgiu, că bag beţe în roate şi câte şi mai câte.... se înţelege, asta o făcea din prietenie. Eu nu o să procedez aşa, deci, şedinţa a avut pe ordinea de zi două puncte:1, poezie - Lazăr Magu; 2, proză – Mihai Arcadie Comănici. După ce s-au produs protagoniştii, Vlad Belity, preşedintele cenaclului, a făcut mici trimiteri, destul de elogioase, pentru a antrena participanţii la discuţii.

Constantin Grigoroşcuţă: M.A.C. leagă bine temele(nu precizează cu ce) iar L.M. l-a fascinat cu mulţimea metaforelor. Le dedică câte un catren, din păcate nu le-am reţinut.

Marius Golea: se lansează în discuţie aruncând două întrebări ce produc murmur în sală şi lasă pe L.M.(lui îi erau adresate) cu gura căscată, pe una o reproduc: V-aţi citit toate cărţile din biblioteca personală? Revenind la subiect, crede că poezia lui L.M. are un mesaj creştin, este muzicală şi bine alcătuită. Proza lui M.A.C. este reuşită ca pâinea de Pecica (Proza se intitulează „Povestiri de uns pe pâine”, din care s-au prezentat trei capitole), se întreabă totuşi – ce a vrut să spună autorul?

Eugen Pădureanu: poezia lui L.M. reflectă o trăire afectivă deosebită, temele sânt şi religioase şi profane. Proza lui M.A.C. curge , e fluidă, pâinea apare ca un lucru sfânt, ultima parte surprinde dar nu precizează cum.

Ion Henţ: tablete pentru ambii dar nu le-am putut reţine.

Gheorghe Vesa: autorul(L.M.) este ca un „mag”, ne-a vrăjit. M.A.C.din mituri, mituri face – stie el ce a vrut să spună.

Mircea Iovi: limba va rămâne prin Magu, nu ştiu dacă l-a crezut cineva, dar referindu-se la M.A.C. a scos o perlă , pe care o declar replica zilei: de când tot scrie , proza îmbătrâneşte iar autorul întinereşte.
Am avut şi eu o intervenţie , n-o mai reproduc, de teamă să nu dau în patima necriticului, prefer să citez din producţiile literare cu care ne- au delectat cei doi.

Din L.M., deşi a excelat prin producţii de tip clasic(sonet), am ales un poem în vers alb, sper să înţelegeţi de ce:

„Ivan Ivanov/practică la toate olimpiadele/stilul „smuls”./Pentru el nu există greutăţi/care nu pot fi ridicate - /apucă, strânge, icneşte,/strigă la toţii vecinii/să se dea la o parte./ Ivan Ivanov/ridică greutăţi mari:/provincii şi margini de ţară./Stilul „smuls”este performant/şi arată că Rusia/este o mare putere./Ivan Ivanov/şi stilul „smuls”/îmi aduc aminte /de Basarabia.//

M.A.C., pornind de la istoricul producerii pâinii, încearcă o radiografie a civilizaţiei prin aglutinarea timpului trecut cu cel prezent. Ficţiunea ocupă tot mai mult locul realului, se ajunge în zona literaturii ştiinţifico-fantastice:

„Stătea drept caun copac în mijlocul cercurilor, privind cerrul, aşteptând.
Din când în când, consulta ceasul său special. O explozie de lumină ciudată învălui bărbatul şi cercurile trasate în lanuri. Lumina însoţită de un zgomot puternic, de furtuni neaşteptate şi de o voce misterioasă:
-Ai întârziat!
-Am ajuns la timpul limită.
-Ai toată tehnologia?
-Da, am îndeplinit tot programul.
-S-a descoperit ceva deosebit în centrul gândirii tale. Totuşi eşti desemnat şi pentru o altă acţiune. Ne întâlnim la punctul Tg.51. Cred că ai codul de reactivare.
-Am înţeles, ne vedem pe Centaur patru . Efectuaţi telepurtarea!
Tânărul luă în mână un mănunchi de paie, cu spice cu tot. O luminoasă spirală precum cele produse de tornade, coborî din înălţimea cerului învăluind bărbatul ce-şi ridicase braţele ca pentru un zbor în neant. În două secunde dispăru.”

Constantin Butunoi

Mai ramane de adaugat volumul proaspat lansat al lui Lazar Magu, CASCADA DE NISIP, din care autorul ne-a onorat cu cativa stropi, in versuri, restul ramanand sa-l savuram acasa, prin generozitatea celui care i-a dat viata.

Monşer a plecat… un luceafăr s-a stins…

Se dedică amintirii celui care a fost şi va rămâne pentru noi doctorul Alexandru Petcu, decanul de vârstă al Cenaclului Luceafărul din Arad.

„Peste zece ani, la următoarea antologie, să nu mai faceţi asta… şi aia…” mă dăscălea Monşer, cu un soi de autoritate ce nu permitea niciun drept la replică, chiar în ziua lansării „Bornei de la kilometrul 2010”, făcându-mă să mă minunez de optimismul său…
Vorbitorii îşi lansau, în spaţiul aglomerat al sălii, gândurile, aceste manifestări ale fiinţării, materializate cu trudă în cuvinte. Exerciţiile lor de exegeză păcătuiau unele pentru că dădeau în hermeneutică, altele pentru că alunecau în „culturologie”.
Monşer pufnea şi la adresa unora şi la a celorlalţi. Cred că-şi dorea ca peste zece ani, cu ocazia lansării celei de-a treia antologii a scriitorilor Luceafărului, să aibă parte, din partea retorilor, de ceva mai multă pătrundere a sensurilor.
De la un timp se linişti. Privea departe, poate spre meleagurile Americii de Sud, ori ale Japoniei, cu ale căror parfumuri clădise în lumea viselor nişte lumi aşa cum le dorea. Pline de poezie. Şi sensibilitate, desigur. La care, la acestea toate, ne făcuse părtaşi.
Gauchos-ii asprii şi doamnele cu umbrele de vară, călcau străzile inundate de soare ale oraşelor de provincie sud-americane, afundându-şi cizmele cu toc înalt ori botinele dantelate în praful cărămiziu.
În port, fata orfană, cocoţată pe stiva de cherestea, era admirată de flăcăul mustăcios, înalt, purtând o pălărie tradiţională cu boruri largi.
Ea emana în juru-i liniştea plajelor pustii şi totodată neliniştea vântului, uneori zburdalnic, alteori năvalnic ce unduia sau biciuia, după plac, ierburile pampasului.
Aveau să trăiască împreună până când sufletul bărbatului ucis se va întrupa într-un cerb, iar părul cernit al femeii va încadra faţa-i îmbătrânită, iluminată însă de aceiaşi ochi albaştri ca marea, secaţi pentru totdeauna de lacrimi.
Monşer tresări, ceea ce mi-l aduse din nou în atenţie. Îi urmăream mimica feţei. Băgai de seamă că avea ochi albaştri, iar părul lui alb contrasta cu nuanţa pielii care părea tot timpul bronzată.
„E un mare timid” – gândii. „Sare întotdeauna primul să-şi spună opiniile. Deşi nu este totuşi foarte locvace. Mai degrabă crispat de avalanşa ideilor pe care se vede nevoit să le articuleze. Poate că nu suportă emoţiile şi atunci scapă cât mai curând posibil de datoria de a-şi spune părerea…”
Monşer îmi aruncă o privire fugară după care îşi împarte mimica dezaprobatoare între prezidiu şi ceilalţi participanţi. Renunţă la un moment dat şi revine la reveria ce tocmai îi fusese întreruptă de inflexiunea stridentă a vocii unui vorbitor.
„Ce i-or fi făcând pisicile? Ultima dată când ducele Dragobete găsise cutia de sardine stricate ne-a umplut toată sala de cenaclu cu senzaţia mirosului care invadase spaţiul lecturii” încerc eu un charientism, gustat desigur doar de mine însumi, atâta timp cât se petrecea sub formă de monolog interior.
Muncitorul japonez a rămas acolo în Japonia lui, lovit de trenul ce nu întârzia niciodată, ori poate călcat de bolovanul sisific al mecanicistului sofist în care evoluase. Oricum nu ar mai fi suportat tragedia ce i se întâmplase. Accidentul pe care şi-l atribuia îi răpise acea fiinţă dragă lui, care ţinea în gravitaţia normalităţii tot universul lui de robot uman, ori de om robotizat… Cum doriţi!
Ropotele de aplauze, care anunţă finalul „mieunatului” omenesc, trimit universul pisicesc înapoi în imaginaţie. Trecem cu toţii la „faza a doua”. Îi servesc lui Monşer un pahar cu licoare şi când îmi mulţumeşte, nu ştiu de ce, am o senzaţie ciudată. Are o licărire stranie în ochi. Parcă s-a hotărât să facă ceva, dar ţine secret despre ce e vorba. Îi simt ezitarea: parcă mi-ar spune, dar mai bine nu…
Mă înfior. Monşer are ceva din freamătul energetic al celui care lasă totul şi fuge de-acasă, ori a celui care părăseşte Maya şi se călugăreşte, aşa, brusc, inexplicabil… Că aşa vrea el, na!...
„Unde-o fi vrând să fugă!?...” gândesc, când îl văd cum se îndreaptă motăneşte spre uşă şi dispare.
„Doctorul Petcu nu mai e printre noi…” îmi spune la telefonul mobil, prietenul cenaclist.
Simt o mare tristeţe. Dar şi o ciudă, de parcă el singur, Monşer, ar fi vinovat.
„A plecat deci în America de Sud”, încerc un final optimist. „Nu ştiam că-şi făcuse deja bagajele. Îmi e un pic ciudă: putea să ne spună şi nouă ce intenţii are. Să ne fi luat rămas bun… Îmi vor lipsi lecţiile sale. Mai ales cele în care strecura semnele acelea nonverbale, prin care ne împărtăşea lucruri fundamentale despre gramatica vieţii…”
Curios! La vamă, i-au fost descoperite în bagaje câteva pisici, fără certificate internaţionale de sănătate…
Totuşi, a fost lăsat să treacă!...

Marius Golea
Arad
10.11.2010

UN „LUCEAFĂR” PLECAT SPRE O ALTĂ CONSTELAŢIE...

Suntem, de câteva zile, cu un „luceafăr” mai săraci. La 5 noiembrie 2010 Alexandru Petcu a părăsit această lume şi acest cenaclu. Soarta a făcut ca data (07.11.2010) şi ora înmormântării să fie aceleaşi cu ale lui Adrian Păunescu, doar cimitirul fiind altul, adică Micălaca din Arad, nu Belu din Bucureşti.
Despre Alexandru Petcu ştim că s-a născut la 6 mai 1930, la Constanţa, oraş în care a urmat şi cursurile liceului „Mircea cel Bătrân”. Facultatea de Medicină a început-o la Timişoara şi a terminat-o, în 1955, la Bucureşti. Din 1963 şi până la pensionare (1994) a fost medic oftalmolog la Policlinica CFR Arad.
Ultima sa participare la cenaclu (în calitate de decan de vârstă) a fost cea din 31 octombrie, data lansării festive a antologiei „Borna de la kilometrul 2010” (Editura „Concordia Arad” – 2010), antologie cu care se mândrea, mai ales că între pag. 139 şi 147 figurează şi el ca scriitor antologat, cu povestirile „Scrisoare de Crăciun” şi „Un gaucho erou”. Ca vechi cenaclist, Alexandru Petcu nu putea să lipsească nici din precedenta antologie cenaclieră „Şoapta... Strigătul...” („Gutenberg”, Arad – 2000), unde, între pag. 132 – 144 ne-a delectat cu trei proze scurte din serialul Dagoberţii.
A fost un prozator redutabil, cu inspiraţia veşnic tânără, surprinzându-ne la oricare nouă lectură cu deja proverbiala originalitate a subiectelor susţinută de fiecare dată de o vastă documentare, autorul ştiind să fie mereu imprevizibil şi mereu altul. Scrierile sale, chiar dacă uneori perfectibile, sunt ale unui profesionist. De cele mai multe ori, povestirile sale au o notă umoristică, pentru obţinerea căreia autorul s-a folosit de câteva procedee, printre preferatele sale numărându-se interesul pentru exagerare şi caricatură sau împingerea verosimilului dincolo de limite, frizând grotescul şi absurdul. Alteori a pedalat elegant în registrul ironic, ţinând bine cu mâinile şi de ghidon şi de pix, şi se pare că i-au ajuns mâinile pentru amândouă. Iar când a trecut la lucruri serioase (vezi povestirile incluse în antologia din 2010), a ştiut să-i găsească fiecăruia coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Însă indiferent de gradul de sobrietate al scrierilor sale, finalurile prozelor sale sunt aproape de fiecare dată antologice.
Doctorul Petcu a fost, de departe, cel mai harnic cititor al cenaclului. Amintesc în acest sens doar şedinţele de după vacanţa de vară 2009 la care şi-a prezentat creaţiile: 27.09, 11.10 şi 20.12 în 2009; 07.02, 07.03, 25.04, 23.05 şi 03.10 în 2010. Iar dintre locurile care l-au inspirat pot fi amintite, printre altele: fluviul Amazon, o rezervaţie din Congo, pampasul argentinian, zona Australia – Noua Zeelandă, arhipelagul nipon sau binecunoscutele şi mereu imprevizibilele meleaguri dâmboviţene.
Reproducem în continuare un scurt fragment dintr-una din creaţiile lui Al. Petcu:
„Plecară încet, încet, să nu îşi piardă poverile bătrâneţilor. Ajunşi la poarta cimitirului, calul se uită după stăpână o clipă şi-şi continuă drumul spre zăvoi, unde îl aştepta iarba de abia răsărită.
Cerbul meu, peste sute de ani vei fi considerat eroul naţiunii... peste mii de ani un faraon; şi ţi se va întocmi descendenţa ilustră – iar peste zeci de milenii vei fi un mit, al cărui nume, scris cu litere şterse, nu a putut fi descifrat. Încerc să stabilesc momentul în care destinul tău a luat-o pe panta tragică de om sau pe panta sublimă a istoriei.”
Tot la capitolul citate, câteva stihuri oftalmice, deoarece, ca orice prozator care se respectă, Al. Petcu a „comis” şi poezie:
„Noaptea
Toate florile au corole
Incolore.”
„Maseurul orb
Şi-a mutat în vârful degetelor
Privirea.”
„Impresionişti, bieţi discromaţi
Pictează macii nu în roşu sângeriu
Ci într-un trist maron cenuşiu.”
Alexandru Petcu va rămâne în mod cert în memoria noastră. Nu doar ca un adevărat globe-trotter literar. Ci şi ca veşnicul (un „veşnic” care, din păcate, s-a sfârşit) „spărgător de gheaţă”, cel care, nici bine terminate lecturile colegilor „luceferi”, se şi înscria (întotdeauna primul!) la cuvânt pentru a le comenta concis şi competent. Sau ca şi creatorul megasimpaticilor Dagoberţi, adică a micului pisoi preşcolar şi a bunicului său, ducele Dagobert.
Şi vom mai ţine minte ultimul pahar de vin pe care dl. Petcu l-a ciocnit cu noi, cu doar câteva zile în urmă...
Iar acum, la vremea despărţirii, impresionaţi şi trişti, îţi spunem, doctore, adio...






Îndurerat, cenaclul „Luceafărul” Arad

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (4 / 21)

Da, de data aceasta nu ne-am mai răzgândit. Întâmplător (sau poate nu) am reuşit (în sfârşit) să ne lansăm antologia. Şi n-am făcut-o oricum, ci bătând toate recordurile. În primul rând cel de prezenţă, numărul participanţilor ajungând la 36 (bine că n-au fost mai mulţi, că altfel trebuia să ne mutăm pe un stadion). Iar numărătoarea a fost riguroasă, verificată inclusiv de subsemnatul. Roberta Anastase cu aritmeticele ei superioare n-are aici nici un amestec.



Ar mai fi de pomenit şi noul record de timp, în special de timp dedicat discuţiilor (şi libaţiilor) libere. Ora la care ultimii combatanţi au părăsit (cu greu, şi doar sub ameninţarea măturii femeii de serviciu) sala de cenaclu a fost 14.50 plus câteva secunde. Dar să vă explic în mod necritic ce s-a petrecut până la această oră înaintată.
Paşnicele ostilităţi au fost deschise de preşedintele nostru (nu obosesc să menţionez că e vorba de Vladimir Belity şi nu de Traian Bă... mă rog, cred că ştiţi la cine mă refer). Acesta (Vladimir, nu celălalt), după un cuvânt de bun venit adresat tuturor celor prezenţi, a făcut un destul de consistent istoric al cenaclului de la data fiinţării acestuia în sediul Casei Sindicatelor.
A urmat Horia Simon (parcă am mai auzit undeva acest nume...) cu o alocuţiune intitulată (inspirat, cum altfel!) „Amintiri de la naşterea unui copil cu 26 de părinţi” în care a încercat să descrie traseul antologiei de la faza de proiect până la eleganta apariţie editorială pentru a cărei lansare ne-am adunat. La final, într-un anunţ extrem de important pentru toţi cei prezenţi şi pentru întreaga omenire, a declarat în mod oficial şi solemn lansată antologia luceferilor intitulată „Borna de la kilometrul 2010”. Şi a mai declarat deschis sezonul comentariilor favorabile scrise sau vorbite pe marginea acesteia. Reţineţi, doar favorabile! Aplauzele mai mult sau mai puţin furtunoase au punctat din loc în loc discursul şi declaraţiile. Atâta doar că aplauzele erau la comandă.
În continuare, Petre Şteţcu, patronul editurii „Concordia”, ne-a vrăjit şi el vreo două minute, însă fără să divulge secretul obţinerii unui produs final (antologia de cenaclu) atât de reuşit.
Scriitorul Horia Ungureanu ne-a vorbit apoi despre cenacluri în general şi despre „Luceafărul” în special, despre unii dintre autorii antologaţi (inclusiv despre creaţii anterioare ale acestora, dovadă – nici nu aveam îndoieli în privinţa asta – că este un martor avizat al vieţii literare arădene şi mondiale), despre aspectul şi conţinutul volumului, despre... Ne-ar mai fi spus multe, dar biletul său de voie expira la ora 12 (chiar dacă a venit însoţit de consoartă), aşa că, spre regretul tuturor, a trebuit să plece către casă mai repede, chiar (mare ghinion) înainte de începerea pantagruelicului festin.
Dar să nu anticipăm. Până atunci au mai fost câţiva vorbitori, deşi lumea nu prea mai avea răbdare să-i asculte. Gligor Sava (care avusese scurte intervenţii-completări şi pe parcursul „istoriei” lui V. Belity) ne-a citit – bineînţeles din Propria-I Operă – un catren despre Mihai Takacs (alt invitat de marcă – şi de culoare, ţinând cont că e pictor). Mihai Arcadie Comănici, reluându-şi vechile şi bunele obiceiuri, ne-a delectat cu cinci tablete excelente cu destinatari printre cei prezenţi la lansare. Molipsindu-se de la onorabilul antevorbitor şi fără a-i plăti drepturi de autor, Ioan Henţ ne-a citit şi el câteva (adică trei) tablete, precedate de o inspirată rugăciune a cenaclistului credincios.
Despre antologii în general (reţineţi cuvântul, îl veţi mai reîntâlni!) şi depre unde se încadrează cea a luceferilor ne-a informat un general (ce v-am spus?), „generalul” Constantin Butunoi, vechi combatant al câmpurilor de luptă – inclusiv cele ale literaturii – pe timp de pace. Şi pentru instaurarea unei păci cât mai depline a mai depănat şi Mircea Iovi două scurte amintiri din istoria veche a unor cenacluri. După care pacea a fost uitată şi s-au declanşat mult aşteptatele ostilităţi, gustările solide sau lichide fiind atacate din toate direcţiile posibile şi imposibile de către toţi cei prezenţi. Cu toate astea, a durat ceva timp să încercăm să le dovedim (parţial). La sfârşit – adică după aproape trei ore de înfruntări şi confruntări dramatice – a trebuit să ne declarăm copleşiţi de superioritatea numerică a adversarilor, adversari care continuau să se prezinte şi să reziste pe poziţii sub formă de beri, vinuri (parcă aromate), sărăţele, cornuleţe, sandviciuri, dulciuri şi ce-or mai fi fost pe acolo, că de la o vreme nu le-am mai văzut nici noi prea bine. Iar acum cred că îmi voi lua o pauză – lungă şi binemeritată – ca să îmi revin. Măcar parţial...

H. Şt. Simon