Cititorul care s-a postat singur şi cu pieptul gol în faţa tunurilor critice ale celorlalţi „luceferi” a fost Marius Golea care, pe lângă cele două proze scurte prezentate şi-a lansat şi o carte ce a văzut lumina tiparului în ultimele zile ale anului trecut.
Despre cele două proze am aflat că fac parte dintr-un ciclu de şapte povestiri care vor prefaţa şapte capitole ale unei cărţi colective pentru copii despre artele marţiale. La fel cu acei câţiva – puţini – aleşi, se pare că Sensei Marius a trăit de curând iluminarea „zen”, o iluminare care, probabil după lecturi îndelungate şi profunde, l-a făcut să înţeleagă şi să ne descrie în povestirile respective o lume stranie, de multe ori de neînţeles pentru noi, europenii. Bravul ofiţer român Marius Golea jonglează cu termeni ca „dojo”, „seizan”, „kata”, „valul ki”, „samadi”, „karate”, „zen” sau „shotokan”. Atmosfera din jurul artelor marţiale şi ale practicanţilor ei cei mai străluciţi i-a devenit, nu ştiu cum şi când, foarte familiară. Ce mai, se simte prin aceste lumi – ciudate pentru noi – ca peştele în apă. Scrie convingător, poate pe alocuri puţin cam patetic, conduce credibil şi cu pricepere povestirea spre finalul totdeauna pozitiv. Iar acest final, departe de băştinaşul şi băşcăliosul „pupat toţi piaţa endependenţii”, reprezintă o componentă a filosofiei practicanţilor artelor marţiale.
Alte (ne)critici nu-mi permit să-i aduc şi recomand şi celorlalţi multă reţinere în acest domeniu, dacă nu din convingere, măcar de teama unor lovituri fulgerătoare gen chudan, gedan sau jodan pe care autorul s-ar putea să şi le fi însuşit. Aşa că nu mă risc şi închei comentarea prozelor cu concluzia că Sensei Marius loveşte cu arta literaturii în lumea artelor marţiale. Îmi exprim de asemenea speranţa – ca să nu spun certitudinea – că în viitorul apropiat ne vom bucura împreună de o nouă carte de proze scurte şi marţiale a prolificului „luceafăr” şi „sensei”.
Despre cartea „Cugetări din i-mediatele apropieri” cu subtitlul „-Cartea Secretelor Relevate-” apărută la Editura „Concordia”, Arad, 2010 aş spune (scrie) pentru început aşa: i-real! Da, acesta e cuvântul: i-real. La doar doi ani şi ceva de la debutul editorial, „luceafărul” Marius Golea a ajuns deja la a şasea carte! Este o performanţă această urgenţă în creşterea numărului de cărţi chiar şi pentru cineva care activează la „situaţii de urgenţă”.
Au remarcat cu toţii coperta reuşită – tot o creaţie a autorului – şi excelentul „Cuvînt înainte” al lui Dragoş Ceahoreanu. Apropo, ar trebui invitat acest domn să intre în rândul „luceferilor”. Noi îi asigurăm gloria şi celebritatea, că stofă are...
Cuvântul înainte al autorului păcătuieşte, parţial (părerea mea), prin preţiozitate atunci când scrie: „sperăm”, „ne propusesem”, „dorim să stabilim”, „regretăm”, „ne afirmăm”... Însă când renunţă la acest ton, devine brusc mult mai convingător, mai apropiat de cititor. Exemplific: „În paginile pe care vi le dăruiesc am vrut să vorbesc despre mine, despre noi, cât mai sunt încă aici, pentru ca să mă puteţi urî, certa, sau, poate, iubi. Când încă mă mai puteţi ierta, spunându-mi asta!” Da, Marius, pentru astfel de declaraţii te iubim şi te iertăm.
După care, până la sfârşit, 139 de pagini de cugetări şi 7 de cuprins. Despre ultimele n-am nimic de cârcotit. Despre celelalte ar fi câte ceva. Şi cu un scriitor de-acuma consacrat, aflat la a şasea carte, trebuie să fii mai pretenţios. Sau poate e doar glasul invidiei, a noastre, a celor cu mai puţine cărţi. Şi ca să-mi epuizez criticile personale – nu la persoană – aş mai susţine, ereticul de mine, că, după gustul meu, numărul cugetărilor de inspiraţie sau cu subiect religios este prea mare. Dar cartea nu s-a scris şi nici nu trebuia să se scrie după gustul meu. Vorba ceea, cui nu i-o plăcea, să scrie alta. Chiar dacă eu aş fi preferat mai puţină evlavie şi mai multe sclipiri. Dar, s-o spunem şi pe cea dreaptă, sclipiri sunt şi ele cu duiumul, chiar şi pentru satisfacerea „pretenţioaselor” gusturi ale unui necritic. Redau doar câteva:
„Chivotul de la biserica din Axum (Etiopia) este ascuns în sufletul călugărului ales pe viaţă să-l păzească!”
„Sunt un geniu şi nu am timp de ceilalţi!... Problema e, că, ceilalţi, nu ştiu asta. Şi nu prea au, nici ei, timp de mine!...” Da, geniule, ai mare dreptate. Şi eu gândesc exact la fel...
„Nu trebuie să pierzi vremea comunicând cu cei care nu vor să se folosească de tine, ci vor doar să le aprobi monologurile.”
„Treaba noastră e să scriem. Dacă se poate, cărţi...
Treaba tuturor celorlalţi este să critice, să nege, să spună prostii despre întreprinderea aceasta a noastră şi să calce cu cizmele invidiei inimile dezgolite ale sufletelor noastre.” Aici aş completa că doare la fel de mult indiferenţa şi nebăgarea în seamă de către ceilalţi a eforturilor noastre creatoare.
„Noica nu-i ca noi.” E şi un adevăr, şi un joc de cuvinte excelent!
„Nu-mi mai e frică să trăiesc! Totuşi, încă mi-e frică să mor...”
„Mă miră cât de relaxaţi şi în elementul lor se simt unii care primesc glorie, recunoaştere socială... Eu mă simt totdeauna vexat, incomodat, şi aş vrea, în acele momente, să fi fost oriunde altundeva...” Această cugetare exemplifică, în versiunea autorului, gloria. Eu aş numi-o cea mai frumoasă definiţie a modestiei.
„Voi fi sfâşiat totdeauna de dorinţa de a scrie cât mai bine şi de îndoiala de a fi reuşit acest lucru.”
„Progresul ştiinţific face să fie din ce în ce mai mulţi oameni pe planetă şi din ce în ce mai puţină nevoie de ei.”
Se pare că Marius Golea a avut parte de multe critici, din moment ce, la pag. 41 ne spune: „Singura cale potrivită pentru a răspunde criticii este aceea de a publica o nouă carte.” Aşa că, fraţilor, criticaţi-l, şi în următorii trei ani vom putea avea un raft întreg cu cărţile sale de răspuns. Ceea ce i-o dorim cu prietenie.
Iar dacă am reuşit prin cele de mai sus să îl ajut pe Marius să-şi păstreze optimismul şi prolificitatea, atunci mai rămâne doar întrebarea în care dintre primele două categorii din cugetarea următoare mă încadrează: „Dumnezeu te ajută! Şi sfinţii... Oamenii doar se folosesc de tine.”
Și pentru final, după felicitările de rigoare adresate autorului împreună cu tradiţionalul LA MULŢI ANI!, am să citez, şi, spre satisfacţia auditorilor, am să şi respect una din cugetările din i-mediatele apropieri: „Am vorbit atâta, încât acum mă văd nevoit să tac şi să ascult!”
Horia Şt. Simon
