CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (15)

Prezenţa ceva mai redusă la şedinţa de cenaclu din 23 mai – doar 13 participanţi (să fie de vină Rusaliile?) face ca numărul celor care au pierdut nişte lecturi interesante să fie mai mare ca altădată. Şi toţi neveniţii (a nu se confunda cu neaveniţii) au ce regreta. Spre a vă convinge că (cam) aşa stă situaţia, sau mă credeţi pe cuvânt, sau îmi urmăriţi argumentele de mai jos.
Lazăr Magu, cu ale sale „Întrebări de toamnă” ne-a luat tare de la început şi ne-a introdus în registrul serios, citindu-ne, cu har oratoric, poezie de bună calitate.

Vocabularul liric îi este deosebit de bogat, luxuriant chiar, cu tente baroce pe alocuri. Înainte de a comenta şi exemplifica din câteva poeme, revin la harul oratoric al autorului: prin lectura făcută profesionist, cu exprimarea clară, răspicată şi îndulcită cu nuanţe, Lazăr Magu ne-a dovedit cu prisosinţă că ştie să transmită ascultătorului tensiunea lirică a creaţiiilor proprii. E drept că este ajutat şi de calitatea majoritar excelentă a versurilor sale. Iar lectura nu a fost decât cireaşa de pe tort. De amintit şi melodicitatea deosebită datorată rimelor şi ritmului perfect în poemele (cele mai multe) cu vers clasic.
Am mai remarcat (şi n-am fost singurul) că ultimele două versuri ale aproape tuturor poemelor (distihurile de încheiere cum le-a numit Vladimir Belity) sunt cel puţin remarcabile, dacă nu chiar fermecător-încântătoare. Aş putea (şi chiar o voi face) cita din abundenţă, chiar dacă, scoase din context, versurile îşi mai pierd, poate, din puterea de seducţie:
Şi nici nu ştiu că viscolul din zare/ sporeşte doar a noastră-mbrăţişare. (Iarna ca o iubită)
Iubita mea, vorbeşte-mi despre noi.../ Ce mari incendii declanşam sub ploi! (Poveste)
Visam să plec hoinar prin lume,/ să-mi cumpăr un creion şi-un nume. (Vise în cuibul de veveriţă)
e rece în lume, hai, pune-Ţi fularul.../ încheie povestea-mi şi trage fermuarul! (Încheierea tuturor lucrurilor)
Un înger pune-o uşă-n balamale/ şi o deschide dinspre cer spre vale. (Nevroze)
Nimeni nu vedea că-n zare/ cerul s-a-necat în mare. (Naufragii)
Sunt singur în odaie: vorbesc, tuşesc, oftez,/ cu poza ta în mână – biserică şi crez. (Consolare)
Iar când scapă de dulcile cătuşe ale prozodiei clasice, poetul naşte imagini la fel de reuşite, ca de exemplu aceasta: Nori deshidrataţi/ agonizau la marginea cerului/ ca nişte cămile căzute în pustiu. (Supravieţuire). Sau cugetarea care face obiectul micropoemului Patriotic şi patetic: România/ este ţara din care/ provinciile pleacă spre Răsărit/ iar locuitorii/ pleacă spre Apus.
Tot micropoeme sunt şi cele şapte creaţii pe care autorul le-a reunit sub titulatura de Haiku-uri. Am să citez doar unul (care, întâmplător, are chiar 17 silabe): Oi uriaşe pasc pe cer/ iar ciobanul/ buciumă din tunet.
Şi ca să terminăm cu Lazăr Magu, daţi-mi voie să-mi fac şi eu damblaua şi să citez în întregime un poem de-al dânsului, „Zeţarul”, cel care – ştiu, sunt subiectiv – mi-a plăcut cel mai mult:
El mirosea a tuş şi a idee.
Purta ca epidermă un ziar.
Era, organic, un poet bizar
ce, ca să scrie, cultiva condeie.
El nu doar consemna evenimente...
Le provoca: o luptă ori o pace,
un zbor pe lună, ori un mers pe ace
şi-apoi striga: „Luaţi măsuri urgente!”
Un cititor în stele şi în zaţuri,
culegător de şoapte dulci prin parcuri...
Le transforma în drame sau în fleacuri,
presând întreaga lume între valţuri.
Planta un lan de verbe şi porumb –
era un mic Bacovia în plumb.

După poezia prioritar serioasă a urmat Alexandru Petcu, cel care, cu proza intitulată „S-a întâmplat în Congo” a încercat să ne înveselească.

Eu zic că a şi reuşit. Cel puţin aşa am recepţionat eu reacţia asistenţei. Scrierea, chiar dacă este pe alocuri perfectibilă, este cea a unui profesionist. Pentru a obţine nota umoristică specifică acestei povestiri, autorul s-a folosit de câteva procedee, cum ar fi: interesul pentru exagerare şi caricatură şi împingerea verosimilului spre umoristic. Autorul pedalează deseori în registrul ironic, ţinând bine cu mâinile şi de ghidon şi de pix (şi se pare că i-au ajuns mâinile pentru amândouă). Iar pentru a simţi puţin gustul sărat al prozei lui Alexandru Petcu, vă propun să gustaţi din aperitivul de mai jos:
„...Susanei îi plăcu trupul lui muşchiulos, braţele lui de încărcător, coapsele şi gambele de ciclist şi fundul lui... oare cu ce se putea compara? Îi amintea de jucătorii de rugby dintr-o grămadă, cu fundurile în agitaţie continuă în timp ce se împingeau. Irlandeza, care studiase viaţa gorilelor, purta o bluză de in albastră, un pantalon larg iar în picioare nişte pantofi uşori. Friţ considera că scheletul ei era acceptabil, dar n-ar fi fost rău dacă pe trupul ei laminat s-ar fi găsit cam de două degete un kaiser-spat... măcar de două degete.”
V-a plăcut? Şi mie... (E valabil şi pentru poezie şi pentru proză).

P.S. Se pare că apariţia noii antologii a cenaclului Luceafărul se apropie. Milioanelor de amatori, dacă doriţi să beneficiaţi de marea şansă a obţinerii unui exemplar, luaţi legătura cu vreunul din membrii cenaclului, să vă treacă pe listă (lista de aşteptare...).


H. Şt. Simon

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (14)

9 mai 2010. O zi deosebită. Şi nu mă refer aici la aniversările zilei Europei sau a victoriei armatelor aliate asupra celor fasciste. Ci la recordurile doborâte în şedinţa de cenaclu din această zi. Primul este cel al numărului de prezenţi: 24!

Iar al doilea (şi ultimul) este durata reprizei a treia care, fără eventualele prelungiri prin localurile din apropiere a ţinut până pe la orele 14.45. Dar până atunci, iată cam ce s-a întâmplat:
Pe primul punct al ordinii de zi a figurat lansarea cărţii Întreprinderi (scrise) mici şi mijlocii – Arad, editura Mirador, 2010.


Este vorba despre mai multe proze scurte şi medii pe care (marea majoritate) autorul le-a citit în decursul ultimilor ani la cenaclu şi pe care le-a adunat acum într-un volum... fierbinte (volum ieşit de sub tipar cu mai puţin de 24 de ore înaintea lansării!). Cartea este împărţită în două părţi. Prima, cea mai consistentă ca număr de pagini, cuprinde proze considerate umoristice de către autor (de fapt, subtitlul cărţii este proze, unele umoristice) iar cea de a doua două proze mai serioase. Despre carte au vorbit Vladimir Belity, Marius Golea (interesant falsul dialog al acestuia cu autorul, autor care a avut rolul de a tăcea mâlc pe perioada întregului dialog, rol de care s-a achitat cu cinste!) şi Constantin Butunoi.



Asta doar după ce toţi cei prezenţi au primit câte un volum cu dedicaţie şi autograf. Lansarea s-a încheiat cu textul cel mai scurt din carte, de altfel singurul necitit până atunci la cenaclu, în lectura autorului. E vorba de pseudoprefaţa intitulată Nu vreau prefaţă!

A urmat poetul (noi aşa îl ştiam) Eugen Pădurean, care, pe lângă poezii, ne-a mai surprins cu aforisme, paradoxuri şi proze! Până să ne revenim din uluială, el deja îşi terminase de citit textele. Ne-am adunat cu greu de pe jos şi, timid, am început să ne spunem părerile despre toate cele auzite. Nu ştiu alţii ce-au zis, dar necriticul de serviciu şi-a notat următoarele: În cele scrise, mai ales în poezii, aforisme şi paradoxuri, Eugen Pădurean este la fel de elegant şi galant ca în viaţa de toate zilele. Poate mai puţin în Miniportret şi Verticalitate, cele două satire corozive, în care îşi arată colţii ameninţători. Iar proza O întâmplare aproape neverosimilă este una metaforică şi încărcată, o dovadă a vânei de prozator serios pe care o posedă cel considerat până acum exclusiv poet. În concluzie (hodoronc-tronc), ceea ce îi lipseşte la această oră lui Eugen Pădureanu este o carte. Pe care sperăm cu toţii să o scoată cât de curând, că material pare că are destul.
După care s-a dat startul la fabuloasa repriză a treia...
P.S. Mi-a şoptit o păsărea (foarte bine informată) că un alt membru al cenaclului, Marius Golea, ar mai fi scos foarte de curând încă o carte! Amănunte suplimentare doar după ce vom primi acordul autorului. Cine ştie, poate mai punem de o lansare...


H. Şt. Simon

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (13)

Ei bine, în cele din urmă, dintre cele două lansări promise la încheierea întâlnirii de data trecută (şi a cronicii aferente), s-a întâmplat doar una. Una, dar bună. A Mariei Aiftincăi.

Dansa şi-a pregătit o ambianţă de-a dreptul fastuoasă (dovadă fotografiile alăturate, realizate de de-acum profesionista într-ale pozatului, Rely Tarniceri), afişând la vedere o bogată colecţie de costume populare, numeroase feţe de masă cu motive populare şi cloşti cu pui lucrate cu propriile-i mâini, flori, ceramică, o butelcuţă pitorească şi cine ştie câte-or mai fi fost.

Iar cartea pe care şi-a lansat-o are numele de botez „Lucrul ce se învaţă nu se uită pe viaţă” şi a văzut lumina tiparului la Editura ALT PRESS TOUR în anul, bineînţeles, 2010.

O carte despre cum, cu doar două mâini (dar care să fie neapărat harnice şi pricepute) şi câteva tehnici moştenite de la înaintaşi, se pot realiza tot felul de minuni artizanale.

Maria Aiftincăi este o suceveancă devenită arădeanco–vladimiresceană care ţine în viaţă, de una singură, aripa „etno” a cenaclului „Luceafărul” din Arad. În cartea lansată la 25 aprilie putem face cunoştinţă şi cu altfel de creaţii ale autoarei, nu doar din cele literare cu care eram obişnuiţi. De această dată instrumentele ei nu au fost hârtia şi creionul ci acul, aţa, andrelele, ingliţa, suveica sau fuiorul.

Ba le are şi cu războiul (de ţesut). Deşi părea o paşnică pacifistă. Vedeţi cum înşală aparenţele?

Pentru promovarea tradiţiilor populare autentice ar trebui câte o astfel de artistă pătimaşă pentru fiecare localitate. Cu priceperea şi sufletul ei mare, întru nemurirea a tot ce este folclor românesc original, cred că această Maria Aiftincăi ar trebui clonată şi apoi „exportată” şi în celelalte judeţe şi regiuni.

Iar după o Marie, hop şi o Marină. Căci „Marină” a fost titlul prozei pe care Alexandru Petcu ne-a citit-o în continuarea şedinţei de cenaclu.

Prima impresie despre această „Marină” este că avem de a face cu o povestire „horor” pentru copii. La a doua impresie încep să mă contrazic. Horor nu e, pentru că în natură mâncatul unuia de către alţii este ceva normal şi frecvent, ba chiar vital: fără astfel de scene s-ar cam muri de foame prin regnul animal. Iar pentru copii nu pare a fi, în primul rând pentru că ne-a fost citită nouă, cenacliştilor. Şi în al doilea rând datorită numeroaselor tentative de matură literaturizare cu care autorul şi-a împănat povestirea. Amintesc doar câteva: stelele ca merele din grădina Hesperidelor, semiobscuritatea verzuie cu irizări aurii sau pilotul care se înclină la fiecare frântură de rugăciune. Şi dacă de obicei finalurile scrierilor d-lui Petcu aduc o notă în plus, impresionând plăcut ascultătorii, de această dată, fără să diminuez meritul finalului, mie, necriticului, mi-a plăcut mai mult începutul cel săltăreţ, cel cu cangurul ţopăind din Australia până în vecinătatea Tasmaniei.

Prezenţa a atins cifra 21 (dintre care 4 invitaţi), cu menţiunea că în numărătoare nu au fost incluse manechinele şi manechinii (şi ei/ele vreo 3). La şedinţa viitoare (din 9 mai) citeşte poezie Eugen Pădureanu şi încearcă să se lanseze subsemnatul.


H. Şt. Simon