Dacă despre şedinţa anterioară notam că a fost deosebit de animată, despre cea din ziua de 6 martie nu pot să spun decât că a fost strălucită. O zi pe meniul literar al căreia au figurat trei feluri de mâncăruri spirituale, una mai gustoasă ca alta, gătite de trei scriitori-bucătari diferiţi şi pricepuţi, fiecare folosind de regulă cuvintele-alimente care se găsesc pe piaţă, dar neferindu-se să şi inventeze câteva atunci când oferta celor existente nu satisfăcea pretenţiile maestrului bucătar. Diferenţa au făcut-o condimentele folosite şi temperaturile de preparare. Numărul degustătorilor a fost şi el apreciabil (eu l-am apreciat la 24).
După aperitivul milităros al lui Constantin Butunoi care, încercând să ne disciplineze, ne-a ameninţat că va conduce lucrările cenaclului în stil cazon,
a urmat Carla Ivănescu. Care ne-a servit la felul unu o supă poematică în 9 ritmuri.
Adică un ciclu de poeme intitulate toate Ritm şi numerotate de la 1 la 9. Norocul nostru, că la lectura-i precedentă poeta ne-a dat numai apă, adică „Ape” (titlul ciclului de atunci). „Ritm”-urile de acuma sunt contrapunctice, dezvăluind şi acoperind în egală măsură, uneori încercând să epateze („malefice gheare deţine liniştea / inefabilul real devine oniric... / asalt discontinuu în tremurul liniştii”), alteori să braveze (Ritm 6 – nu mai exemplificăm, ştiu participanţii despre ce e vorba...), însă cel mai des reuşind să creeze poezie adevărată:
Ritm 4
îmbrăţişarea trenului,
alături poezia
pustiu în afara corpului
podul care trebuia
să traverseze lacrimi
eterna călătorie...
plutind în crepuscul
Ritm 9
m-a trezit fantezia
plângând cu lacrimile ploii
în noapte
bate în geam o coardă de vie
nucul dansează în vânt
La felul doi, Vladimir Belity
ne-a turnat în urechile-castroane o porţie de ghiveci poetic cu poeme bune, garnisite cu multe condimente şi ingrediente. Printre haiku-uri sunt multe reuşite, remarc aici doar două, dintre care primul este şi (sau încă) de sezon:
Cînd ploi putrede
când ger de crapă piatra;
şi-i zice iarnă.
Urcându-mă-n deal
cocoaşa-i m-arcuieşte;
de-acum sunt ghebos.
Dintre cele zece tanka, măcar patru sunt antologice. Iar primul ar trebui interzis la citit, pentru că i-ar putea face pe unii poeţi să se lase de poezie. Păi nu? Ia ascultaţi ce şi-a permis V. B. să scrie:
Cu-o făinare
iarna se-ntroieneşte-
nspre-un cuibar de ger.
C-atunci când o să vină
să-şi poată cloci puii.
La capitolul definiţii-poeme într-un vers, mi s-au părut a ieşi în evidenţă Feeria, Reveria, Roua şi Cărarea, cu menţiunea că la „Reverie”, unde se spune: „Cu fumul din pipă tot ţes amintiri.” trebuie să fim cu toţii de acord, deoarece autorul e fumător de pipă, aşa că el sigur le ştie.
La rondeluri şi sonete cunoaştem că autorul este „meseriaş” – nici nu e de mirare, a scris la viaţa lui mai multe astfel de poezele decât toţi ceilalţi cenaclişti la un loc. Aşa că poate sunt nedrept dacă menţionez doar „O vară” şi autobiograficul „Destine” în care poetul se înfrăţeşte cu gorunul:
Doi muritori ce-am vieţuit aiurea,
Finalul fiecărui fiind alin,
Dar până-atunci negăm încă securea,
Fiorul vieţii să-l gustăm din plin!
Crochiurile sunt pe aceeaşi linie, adică reuşite. Iluzia mea iluzorie e că „Iluzie” m-a iluzionat cel mai mult. Plus două versuri din „Destin” făcute parcă să stârnească invidia confraţilor poeţi: „că-n ăst timp răstimpul / a pornit deja drumul de-a-ndărătelea”. Iar „Rugăciune” este o joacă serioasă cu nişte cuvinte când reci, când fierbinţi, când existente, când inventate.
Iarnă-mă deci Iarnă-Iarnă
Nu mă-nzăpezi troian
Doar în florilegiul gheţii
Prinde-ţi versu-mi talisman!
Apoi dacă poetul i-a oferit iernii să-i prindă verbul ca talisman în florilegiul gheţii, atunci nouă ne-a oferit versuri bune să le păstrăm în memorie şi arhivă. Doar cu unul din versurile sale din acest ciclu nu pot fi nicicum de acord, şi anume cu următorul: „mă-mbăt bând lapte”. Asta să o crezi dumneata, domnule preşedinte, noi vom încerca altfel de lichide!
Şi am ajuns la felul trei. Nu l-aş numi desert, pentru că a avut la final ceva plumb (nebacovian), ceea ce cred că nu face prea bine la stomac. Am aflat din proza lui Marius Golea
că sistemul sanitar era într-o oarecare criză şi acum 21 de ani, deci nu e o descoperire a acestui regim. Autorul ne-a demonstrat din nou (dacă mai era cazul...) că este nu doar harnic, ci şi un excelent povestaş. Naraţiunea curge firesc, acţiunea este alertă, totul este credibil, totul s-ar fi putut întâmpla şi în realitate nu numai în imaginaţia lui de scriitor. Iată cum începe această proză:
Ambulanţa în care se afla comatosul gonea – atât cât putea un TV-u nenorocit, de provenienţă rusească şi de plagiat românesc – spre Spitalul Regional...
Plopii de pe marginea şoselei inter-municipale se succedau cu o repeziciune sacadată, secţionată de inundările cu lumină ce copleşeau receptorul vizual al şoferului; exploziile albe, orbitoare, veneau dinspre partea dreaptă, dinspre arătura acoperită de o zăpadă umedă, ce noroia brazdele negre pe care, destrămându-se prin topire, le năştea deasupra ei...
Dacă vreţi să aflaţi urmarea, s-ar putea să o găsiţi, începând de zilele următoare, într-o nouă carte a prolificului autor. Iar cînd spun „nouă”, am în vedere alta decât Marius Golea – Manifest... împotriva gândirii de lemn – Editura „Concordia”, Arad – 2011, căci pe aceasta tocmai ce şi-a autolansat-o în finalul şedinţei de cenaclu (felicitări!), după care a oferit tuturor celor prezenţi cîte un exemplar fierbinte cu autograf.
Fierbinte pentru că tocmai ieşise din tipografie. Săptămâna viitoare s-ar putea să iasă următoarea...
Horia Şt. Simon
O completare la aceasta cronica ce n-ar fi completa fara a aminti contributia colegei noastre Maria Aiftincai la ambianta acestei zile, aducand un plus de culoare prin giganticul snur de martisor, demn de Cartea Recordurilor, lung de 366m, cu care a participat si la o expozitie din Bucuresti.
Iar a doua completare, ar fi gestul galant al presedintelui luceferilor, care a oferit fiecarei luceferite cate o frumoasa garoafa rosie, de ziua femeii. Multumim din suflet.
