Începută dramatic s-a terminat în hohote de râs

Cam așa au stat lucrurile la ultima întâlnire a cenacliștilor, când doi prozatori cu greutate au urcat pe scenă: Mihai Arcadie Comănici cu piesa într-un act „Măștile” și respectiv Marius Golea cu ale sale bancuri, unele rescrise, altele cum au fost culese, numite de poetul Petru M. Haș drept anecdote umoristice, fapt ce a determinat o dispută aprinsă cu poetul Petre Don. Prestația celor doi a dat o anumită unicitate ședinței dacă avem în vedere următoarele considerente: scenetele ce vizau teatrul absurd ale lui Vivi Baciu(o veche, acum răzlețită, cenaclieră)au fost singurele încercări de scrieri dramatice din istoria cenaclului(după știința mea) și că bancuri, fie ele și anecdote umoristice, cum le-a numit eufemistic Petru M.Haș, nimeni n-a mai avut curajul să declame. Cred că autorii și-au atins scopurile propuse: M.AC. să-și încerce forțele într-un text dramatic, genul acesta de scrieri lipsindu-i din palmares; M.G., cu neastâmpărul lui literar cunoscut, a încercat să ne descrețească frunțile, recurgând la un act extrem de temerar.



Piesa de teatru, într-un act intitulată„Măștile”, este de fapt punerea în scenă a unei proze scrisă anterior, în care o familie scăpătată face o vizită într-un orășel, probabil din Germania, construind mental tot felul de planuri în vederea refacerii financiare. Vizita la un muzeu le oferă prilejul de a cunoaște un așa-zis inginer, specialist în rachete de croazieră, care , se va dovedi până la urmă,că este internat în ospiciul din apropiere. Acțiunea este bine condusă, personajele au relief și replicile, deși sunt cam lungi, au inteligență. Poate că tensiunea dramatică ar trebui să aibă un nivel mai ridicat și dialogului să aibă o dinamică mai amplă, lucruri ce se pot rezolva de un regizor ce s-ar încumetă să o prezinte pe scena unui teatru.



M.G. a reușit să ne decrețească frunțile, râsul, la o parte din asistență, s-a transformat în hohot. Au fost și dezamăgiri, unii așteptau mai multe, sub aspect creativ, de la prozatorul de forță care este M.G. Cred că rescrierea unor bancuri este o sursă importantă de umor dacă este luată în serios, pura lor enunțare poate produce efecte în afara cenaclului. Intervențiile care au urmat au fost susținute de: Ghiță Vesa, Lavinia Ciupav, Petru. M.Haș,Petre Don și Monica Radu Iacob. Din textele prezentate am ales:

„GEORGE: - Uite, ăsta-i cu adevărat un oraş modern. Respectând valorile trecutului au lăsat loc şi desfăşurări noilor construcţii, oţelului şi sticlei. Ce-am lăsat dincolo de uşa aceasta? Iluziile, frământările altor epoci. Ce-am găsit aici? Un oraş imens stând sub ameninţarea gripei şi-a globalizării. Privind în jos de la înălţimea balconului minunatului palat zăriră sub ei un grup de clădiri cenuşii înconjurând o curte cât un mic teren de sport, plină cu multe persoane agitate, gesticulînd sub privirile unor gardieni ce asigurau cât de cât ordinea.
DORA: - Uite, ce aspect cutremurător! I-am văzut şi data trecută pe nefericiţii pacienţi ai acestui ospiciu. Mi-a rămas în suflet acest murmur urcând pe lângă pereţii palatului culturii. (George îşi aprinse tăcut o ţigare după ce-şi dădu puţin în lături masca din pânză.) Privind prin fumul ţigării tale mi se pare că toate clădirile uriaşe din zare se clatină. George nu-i răspunse. Soţia ştia ce probleme-l frământă. La un moment dat de cei doi se apropie un necunoscut, mascat şi el. Părea o persoană distinsă, trecută de vârsta doua având paşii cam nesiguri.
INGINERUL: - Vă rog să mă scuzaţi. Observ că priviţi la ce se întâmplă acolo jos. Mă înţelegeţi? Sper că nu deranjez.
GEORGE: - Vă cunoaştem limba domnule şi nu ne deranjaţi.
INGINERUL: - Sper că nu sunteţi contaminate, iertaţi-mă că întreb aşa ceva. Ăsta-i adevărul zilelor noastre. O ameninţare continuă din toate părţile.
DORA: - Bineînţeles că suntem vaccinaţi. Este bine să fim prevăzători, spuse blonda, deşi iniţial ar fi vrut să-l repeadă.
INGINERUL: - Am acolo jos un fost coleg de serviciu, prieten foarte bun. L-am vizitat acum o oră. Nu m-a recunoscut, este irecuperabil. S-a întâmplat într-o noapte, ştiţi, cutremurele toate vin mai ales noaptea.
DORA: - Care-i colegul dumneavoastră?
INGINERUL: - Acela înalt sprijinit de peretele cel albastru. Uitaţi-l. Este cel ce ţine la piept un pantof negru din lac. Nu se desparte niciodată de el. Întotdeauna a fost un singuratic. Aceştia sunt cele mai fericite fiinţe, nişte nepăsători vizitatori prin lumea noastră. Fiecare-şi creează propriile spaţii şi imagini. Uneori au şi conflicte, dar s-au împăcat şi cu ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine. Nu le pasă nici de gripă.
DORA: - V-a fost probabil un bun coleg.
INGINERUL: - Bineînţeles. Am lucrat mulţi ani împreună. Era inginer ca şi mine, dar poate vă plictisesc cu atâtea poveşti.
GEORGE: - Continuaţi. Mai avem câteva ore până la cină. Mai ne umplem timpul cu noutăţi, cu întâmplări.
DORA: - Unde aţi lucrat? În ce domeniu? curiozitatea feminină a blondei doamne, luând iniţiativa în continuarea discuţiei.
INGINERUL: - La o fabrică de rachete.
DORA: - Rachete de tenis?
INGINERUL: - Nu, dragă doamnă făceam rachete de croazieră. Vă pot vorbi şi despre ele. Acum nu mai există niciun secret de păstrat. Sper totuşi că nu aveţi un microfon sub veşminte. Nu-mi mai este teamă. Secretele au fost de mult furate sau vândute. Rachetele mele au ajuns peste tot în lume, se vând ca la piaţă. Eu însă mai am nişte secrete aici în capul meu de unde nu le poate lua nimeni. Celularul soţului sună scurt. Acesta îl duse grăbit la ureche.
GEORGE: - Allo, da! Eu sunt. Aveţi nişte veşti bune pentru mine de la colegul meu, domnul director? George rămase să asculte cu celularul la ureche, încruntându-se pe măsură ce secretara vorbea.
GEORGE: - Dar nu aş putea să-l văd? Sunt cel mai bun prieten al său şi poate îl ajut cu-o vorbă bună, să-l încurajez. Răspunsul primit îi întunecă privirile.
DORA: - Ce-i? Ce s-a întâmplat dragul meu?
GEORGE: - Boala s-a agravat. Nu poate primi pe nimeni. Mi-a transmis de la el că ştie c-am venit şi să fiu liniştit, să am răbdare.
DORA: - Domnule inginer, ne-a făcut plăcere că v-am cunoscut, deşi nici nu ne-am prezentat. Cu măştile astea suntem cu toţii nişte anonimi. Nu vă mai reţinem, coborâm să facem o mică plimbare prin minunatul parc ce se vede în dreapta noastră.
INGINERUL: - Dacă nu vă deranjează vă pot însoţi. Am observat că sunteţi străini. Aş putea să vă vorbesc despre acest oraş, vom vizita şi turnul de televiziune, este cel mai înalt din zonă.”
(Măștile,Mihai Arcadie Comănici)

………………………………………………………

Nebăgat în seamă, colonelul solicită să fie mutat în iadul militar, ceea ce i se și aprobă.(…) Într-o dimineață, pe la orele zece, apare un caporal cu un ciocan , apoi se scuză că a uitat cuiele și dispare. A doua zi , același caporal,(…) pleacă din nou scuzându-se, că de data aceasta se rupsese coada la ciocan. Vreo două săptămâni nu mai vine nimeni. Apoi , într-o dimineță, pe la orele cinci, colonelul este trezit de bătăi disperate în ușă. Deschide și caporalul, uitând de formulele regulamentare, ținând în mână două ciocane și o pungă uriașă de piroane, i se adresă sufocându-se: „Repede dom` colonel, trebuie să le batem pe toate din urmă, că vine inspecția”
(Iadul militar și iadul civil, Marius Golea)


Observator de serviciu: Constantin Butunoi

Ședință cu proză la înălțime

La întrunirea de duminica trecută membrii cenaclului s-au delectat numai cu proză, susținută de Livia Ciupav și de Eugen Pădureanu. S-au delectat spun, pentru că protagoniștii au reușit, prin textele prezentate, să capaciteze asistența și să o impresioneze în mod plăcut.



Ședința s-a bucurat de o participare numeroasă și de o prezență de zile mari: poetul Petru M.Haș, eseistul Lavinia Ionoaia, prof. Ioan Tuleu, cunoscut ca jurnalist și mai nou ca autor de carte.



Proza prezentată de Livia Ciupav(face parte dintr-un roman în lucru) are ca subiect apariția și instalarea progresivă a plictisului într-un cuplu conjugal, până devine insuportabil. Totul este văzut prin prisma actantului feminin, o Ană Kerenina sau o Emma Bovary, în postură modernă, care încearcă tot felul de tertipuri pentru a ieși din anodin, nu sunt excluse nici soluțiile radicale prin care se situează la antipodul personajelor amintite mai sus. Proza, mă refer la genul scurt, i-a reușit, nu știu cum va fi romanul.



Proza lui Eugen Pădureanu a surprins prin bogăția epicului și natura lui eclectică ce face să pară forțat colajul de care face abuz. Amplele descrieri, pline de elemente fantastice, pun în umbră acțiunea prozei, ca în final, să devină pamflet politic, care, cu siguranță, e partea cea mai reușită a scriiturii.



La propunerea poetului Petru M.Haș, textele au fost supuse dezbaterii imediat ce au fost prezentate de autor, adică pe rând, nu împreună și după cum cred că bănuiți proza Liviei a fost prima luată la „puricat”. Intervențiile au fost susținute de Ghiță Vesa, Marius Golea, Ioan Tuleu, Petru M.Haș, Lavinia Ionoaia, Mihai Jarpen, Ioan Henț, Mihai Arcadie Comănici, Rely Tarniceri, din care spicuim: Scrisul e ușor ironic, inspirația venind dintr-o anumită realitate pe care Livia o redă cu precizie(Ghiță Vesa); Proză care capacitează cititorul pentru a urmări, cu interes, întreaga acțiune(Marius Golea); Narațiune alertă care nu trebuie judecată prin prisma biograficului(Lavinia Ionoaia); Proză care poate fi tipărită, o proză scurtă care îi certifică talentul(Petru M.Haș); Proza lui Eugen,unde umorul este macabru și glumele sunt suprimate de luciditate, face parte din ceea ce numim post textualism, ea poate fi o reușită sau o mare nereușită(Marius Golea); O fantezie, care din cauza exagerării, pare un amalgam care obosește cititorul (Mihai Arcadie Comănici);



Proza lui Pădureanu se citește cu savoare chiar dacă e mai mult descriere și uneori se suprapun imaginile după o logică știută numai de autor, mai trebuie lucrată(Lavinia Ionoaia); Pădureanu narează cu talent, dovedind multă vervă în expunerea motivelor, unele părți pot deveni independente(Petru M.Haș); În final au avut cuvântul protagoniștii, ambii au prezentat referiri la textele rostite, cu puțin înainte, aparținând unor persoane care nu au participat la această întrunire, fapt mai puțin practicat în istoria cenaclului. Termenii encomiastici în care erau redactate, mai ales cele referitoare la proza lui Pădureanu, au stârnit unele nedumeriri, având în vedere autorii: poetul și criticul literar Gheorghe Mocuța, criticul de artă Dan Lăzărescu și prozatorul Horia Șt. Simon.



Am selecționat următoarele fragmente:

(Primii 10 ani trec mai greu – Livia Ciupav)

„Întredeschid ușa și ascult. Peste vocea prezentatoarei TV se suprapune sforăitul soțului meu, exact ca în visul de adineauri. Îl urmăresc o vreme gânditoare.Oare ce se petrece în mintea lui? Dacă visează să mă ademenească-ntr-un cotlon întunecat și să-mi vină de hac? Îmi amintesc că într-o seară m-a invitat în pivniță. Sub pretextul că nu deosebește bulionul de siropul de vișine. L-am refuzat, bineînțeles. Foatre ciudat. Măcar dacă de-aș avea un plan imbatabil. Trebuie să pun la cale o crimă perfectă. Nu vreau să-mi petrec restul vieții la pușcărie. Atunci, începe prin a nu te enerva, îmi propun. Fii calmă. Respiră. Nu lua lucrurile în serios, dacă vrei să trăiești mult. Încerc să refac mental tehnicile de respirație, văzute la o colegă gravidă, dar nu sunt însărcinată și din această cauză nu prea au efect. Poate asta e problema. Gata, știu! Trebuie să facem un copil. O ultimă încercare de resuscitare a căsniciei noastre, înainte de-a pune în aplicare soluția definitivă și ireversibilă. Îi mai acord o șansă. Tot viitorul nostru depinde de asta. Mai rămâne doar să-l atrag în pat, să-l înnebunesc, să-l conving, să-l manipulez, până capitulează. După 10 ani nu pot spera să aibă singur vreo inițiativă.”

(Poștașul care nu sună niciodată de două ori la aceeași adresă – Eugen Pădureanu)

„Ajuns în fața gării CFR văzui locomitiva aceea cu abur 131.001 CFR – iuțeală 65Km/h pregătită pentru drum. Din geam cine credeți că-mi zâmbea? Burgmeisterul Halcă! Era îmbrăcat fistichiu: vestă din mătase verde purtată direct pe piele, la gât papion mov. Pe cap, un coif confecționat dintr-un afiș electoral cu mesaj clar pe manșetă:„Să trăiți bine”. Pantalonul era o inovație: un crac era bufant, scurt până la genunche, gofrat și de culoare neagră, celălalt de culoare albă, mulat pe picior, aducea cu indispensabilii. Piciorul stâng era încălțat cu un adidas cu becuri la călcâi, cel drept cu un pantof de lac confecționat din piele de crocodil. Fața și-o vopsise cu dungi oblice albe, roșii, verzi. Mă pufni râsul. Aducea cu un zombi local. Acceptai să fac o plimbare cu locomotiva pe DN7.(...) Când să pornim deslușii, dinspre gară, zvon de scandal mare „se ceartă Întercity cu personalul de Sibiu” mă lămuri el. Locomotiva parcă levita pe carosabil. Deodată pe șosea începură să apară gropi în asfalt. Burgmeisterul se simți obligat să se explice „căderea leului, n-ai ce face!”



Și ședința viitoare va avea pe scenă tot doi prozatori: Mihai Arcadie Comănici și Marius Golea.

Observator de serviciu: Constantin Butunoi