Un nou debut în cenaclu

La recenta întâlnire, membrii cenaclului au avut parte doar de poezie. Ambii protagoniști, respectiv Dacian Don și Iulian Petrescu, prin textele prezentate, s-au aliniat acestui mod de creație literară.



Primul, cunoscut în mediile literare, a mai avut și alte apariții de acest gen care au fost apreciate, al doilea este la prima experiență de acest fel și, normal, a fost cel mai încercat de emoții.



După ce Vladimir Belity, președintele cenaclului, ne-a propus păstrarea unui moment de reculegere în memoria lui Constantin Grigorușcuță, cenaclistul recent dipărut dintre noi, i-a invitat pe cei doi să-și prezinte producțiile literare.



Textele lui Iulian Petrescu excelează prin tema erotică și printr-o rostire patetică. Exprimările sale poetice sunt de început, au sensibilitate dar și multă inocență. Dacian Don este mai matur, accentuata tentă de esențializare și forța de sugestie sunt evidente. Limbajul și spiritul de frondă manifestat, precum și aplecările spre biografic îl apropie de douămiiști.







Din intervențiile susținute de Marius Golea, Petre Don, Rely Tarniceri, Monica Rodica Iacob, Domnica Pop, Livia Ciupav și Ioan Henț am reținut: Iulian Petrescu are sensibilitate, versifică relativ ușor, are ca model pe Păunescu și folosește în exces formule bătătorite(Petre Don); Petrescu are idei interesante dar uneori strică prin adăugiri inutile, multă atenție la cele care se referă la religie iar la Dacian este de apreciat ușurința în exprimare și când vrea ritmul îi iese de minune(Marius Gollea); exercițiul scrierii trebuie continuat, dublat de lectură și creșterea exigenței, Iulian poate obține creații de calitate(Monica Rodica Iacob).



La intrunire au participat și trei membri ai cenaclului literar„Lucian Emandi” din orașul Pecica: Pete Eugenia, Popa Rodica și Moș Tatiana. Din cele prezentate am ales:



Dacian Don

***
Așa că stau pe piciorul plaiului,
oile rumegă vise...
Ce bine ar fi să treaca lupul
pe la noi?
(behăie una, frustrata dracului!)
 
***
Istoria bolborosește:
când s-a născut Viteazul
atâta lașitate
pe câmpul de luptă
al istoricilor!



Iulian Petrescu

Te simt dulce sărată și amară,
Aș vrea să te gust,
Ca pe o cafea, dimineața
Când zorile se lasă.
Dar mi-e frică să nu te transformi
În apa mării Egee. ..................................................
(Iubire mediteraniană)

Constantin Butunoi

Constelația-i mai săracă

     Sub un soare capricios şi pe un vânt care voia parcă să ne ridice pe toţi la cer, la 5 noiembrie 2012 l-am condus pe ultimul drum pe Constantin Grigoroşcuţă, 72 de ani, inginer, părinte şi bunic iubitor, prieten, scriitor. După 52 de ani lucraţi (confirmaţi în cartea de muncă!) şi-a găsit timp mai mult pentru vechea sa pasiune, literatura. Şi unde îşi putea desfăşura mai bine talentele decât la cenaclul „Luceafărul”! Unde a activat în ultimii ani, cînd mai discret (mai ales la primele prezenţe), când mai virulent şi suculent, înţepându-şi sau încurajându-şi colegii cu ace epigramistice şi vorbe bune. În 2010 a debutat editorial cu „Cântecul lebedei” (editura Concordia), volum consistent în care cele peste o sută de pagini de poezie au fost completate cu altele în care haikuurile, epigramele, aforismele şi cugetările au întregit portretul liric al unui autor care ştia la fel de bine să fie sensibil, ironic sau revoltat. Într-adevăr şi din păcate, a fost cântecul său de lebădă, în care parcă anticipa: „Să plec şi eu/ La un izvor,/ Să mă adap/ La gura morţii…” (Las visele să plece). Şi-acum chiar a plecat…

     Mai scria Constantin Grigoroşcuţă că „viaţa de apoi niciodată nu o poţi duce în doi”. Care doi? Că numai în ultimii ani au plecat definitiv dintre luceferii arădeni şi pământeni Mircea Jurca, Alexandru Petcu, Gligor Sava. Vă întâlniţi şi o puneţi de-un cenaclu… Iar dacă-mi scuzaţi bruma de umor (colorat, de circumstanţă, în negru), am să mai adaug:  şi dacă aveţi puţintică răbdare, acuşi venim şi noi (pe rând, nu toţi odată)…

     Rămas bun, Constantine. Neprezenţa ta îi va durea pe cei prezenţi.

 

                                                          H. Simon – necritic îndoliat

Din sertarele Luceferilor

Întâlnirea recentă a„Luceferilor”nu s-a desfășurat după tipic, fiecare participant, după voie, a prezentat un text la libera alegere.
Această modalitate, utilizată destul de rar, are avantajul că nu apar „supărările” și „privirile tăioase” când criticile întrec măsura și activează sau mai binezis mai trezesc condeiele adormite ale cenacliștilor leneși.
Mie îmi face sarcina mai ușoară, redau doar textele fără să fac și aprecieri, ele pot fi făcute de cei care au curiozitatea și răbdarea să le parcurgă.

Domnica Pop
           
mie-mi șoptește
zeul din sînge
despre trupul de oțel
al stelei născătoare
despre rotirea-n cerc
a secundelor risipite
despre evanghelii
și ruperea de carne
mie-mi întinde sabia
să nu cad zilnic
să pot imita mersul
respirația
viața

***
sticla albastră
n-are nicio vină
că prea înalt e cerul
sub hainele
mirosind a pămînt
ruperea de oase
naște zborul
în punctul de vedere
al vulturului
stă ochiul meu
și plînge

***
iluziile adulmecă sufletul
umplu balustrada de frig
(nu teama de frig mă sperie
cît insomniile de gheață)

***
unori se-ntîmplă
să mă plictisească viața
acest scurt metraj
în care rolul meu
este o Cenușăreasa
fix de miezul nopții
dimineața răsăritul
face să sîngereze gardul
din sîrmă ghimpată
de parcă totul
n-ar fi destul

Petre Don

Proptește-ți tâmpla de a mea, privește-ne mâinile cum mângâie fulgerile. Simți cum ne-am secătuit de viață? Ți-ating cu degetul tâmpla, te-ai risipit. Cu cine începe sau se încheie alfabetul? Crezi că părul tău povestește continuarea unui început? Unde zici că-mi este locul? Ha, umpli totul să nu exist sau să îl ștergi să mă pierd…nu realizezi străine că noi ne-am pierdut demult șirul literelor? Credeai că ești altceva decât un simplu turist? Un tată nu face copii riscând să-i poarte boli necruțătoare!

***
Hedir, iar mi-am dat în petic. M-am luat la ceartă cu imaginea mea din oglindă, împuțita, mă imita până la detaliu; am s-o reclam la forurile internaționale, căci nu mai suport să mă imite cineva, chiar dacă acel cineva este imaginea mea din oglindă. Cred că nu-i bună oglinda. Am s-o schimb pe o frunză de brusture sau, mai bine, pe colțul de jos al cucubeului, că tot am visat eu să mă fac, când o să fiu mare, rogvaiv. Rogvaiv am vrut să fiu. Să-mi spună lumea: d-le Rogvaiv sunteți palid. Ați băut apă rece? Ați răcit. Luați acest curcubeu și înfășurați-vă gâtul cu el ca să vă treacă, d-le Rogvaiv!

Constantin Butunoi

despre vigilenţă

nici vrabia să nu treacă
era ordinul
la intrarea în postul de santinelă
la ieşire vrăbiile erau predate cu proces verbal
 trecute apoi prin bucătărie
ajungeau în burţile hămesite ale soldaţilor
situaţia fiind gravă
vigilenţa santinelelor creştea văzând cu ochi
vrăbiile ţinură sfat
cum să nu se lase prinse ca muştele în pânza de paianjen
concluzia a fost că ar fi mai bine să apeleze la iepuri
pe ei nu-i bagă nimeni în seamă şi treaba mergea strună
santinelele cu ochii pe sus iar iepurii pe jos încărcaţi cu vrăbii
scandalul a început în sala de mese: unde sunt vrăbiile ce ni se cuvin
cine le mănâncă strigau soldaţii nesătui
ancheta ordonată de comandant făcu repede lumină
şi se ordonă nici iepurele să nu treacă
soldaţii hăpăiau acum pe lângă vrăbii şi iepurii prinşi
alertate vrăbiile se adunară iar la sfat
au apelat la cârtiţe care s-au angajat să sape tuneluri
pe unde pot trece în siguranţă
soluţie neacceptată din teamă de întuneric
propunerea cu vulpea a căzut
o ştiau şireată şi
nimeni nu dorea să sfârşească în vizuina ei
s-au gândit la măgar
acesta le-a spus-o clar că nu-şi riscă pielea
nu vrea să-i fie amestecată carnea cu cea de cal
indiferent cît este de vestit salamul cu care se laudă tot felul de netrebnici
li se păru că în condiţiile date e mai cuminte să rămână pe loc
fiecare să asculte concertul din zăvoiul de dincolo cum poate
cu speranţă că vor veni zile mai bune
numai soldaţii puşi pe scandal ameninţau cu zaveră
unde sunt vrăbiile şi iepurii ce li se cuvin
cine a îndrăznit să le şterpelească haleala?

Marius Golea

„Ca un orb care numără nisipul mării”

Frunzele dizolvate de plânsul ploii
nici nu mai foșnesc
Orașul vechi
își împrospătează mirosul de  igrasie
ascuns în semiobscuritatea apăsătoare a toamnei
Stau în fața scării
fără să îndrăznesc să-i urc
treptele sparte.
Balustrada își scârție fierul forjat
rânjind cu dinții sparți
în locurile din care lipsește lemnul.
Prin gratia strâmbă
aud cum suspină singurătatea străzii.
Rătăcesc înfrigurat
între înăuntru și afară,
„Ca un orb care numără nisipul mării”

Eugen Pădureanu

Un simplu poem cu un mac și o măciță

Peste pântecul bombat al colinei, ca al unei femei gata să nască,
Urcau gâfâind șinele de cale ferate.
În cârcă duceau locomotiva veche c-un singur vagon
Spre gara aceea cât o cabină de vot, capăt de linie,
Unde până și speranțele coborau.
În vârful colinei, unde locomotiva opintându-se
Mai pierdea câte-o piuliță câte un șurub
Printre șine, în bruma aceea de humă, sub privirile albăstrii
Ale ciorilor, creșteau de ceva timp un mac și o măciță.
Ca într-un ritual, în noaptea de Rusalii, îmbrățișați,
Își puneau în gând o dorință: dimineața, când trenul se-ntorcea,
Să oprească și o mână iubitoare să-i aleagă, să-i ducă la oraș
Și acolo într-o vază de cristal, să-i așeze în fereastră.
Venea dimineața, venea cu răsăritul ei, pe nesimțite, ca o pisică
Călcând pe pernițele moi ale labelor, și-i găsea adormiți
De atâta așteptare, cu petalele pe câte-o șină.
Și nu știu cum, întotdeauna ei se trezeau cu un minut
Înaintea sosirii trenului, visând cu petalele deschise
La mâna aceea tremurând de emoție care-i va culege.

Ioan Henț

Trecerea
(Regretatului poet Gligor Sava)

Te-ai ridicat în ceruri drag poete,
Când multă lume ai avut în jur
Nichita ori Serghei de-o să regrete
Ridice osanale-n mediu pur!
Ne-a demonstrat în scrierile sale
Că n-a lăsat doar umbră pe pământ
A scris de bucurie și de jale.
Îmbrățișând patetic un cuvânt.

Tabletă

În groapa rece sub verdeață,
Așteaptă SAVA abătut;
A petrecut întreaga viață
Ca mâine, se transformă-n lut!

Monica Rodica Iacob

Ploaia care va cădea...”

-Vin vești despre ploi abundente
Leoarcă până la piele
Din nou copil,
Abia acum
Fac ce îmi stă în putință,
Adică lucruri mici care contează,
-Secretul frumuseții este să fii sănătos și să te accepți așa cum
ești-
Chiar dacă vin vești despre ploi abundente,
Udă până la piele
Lepăd hainele,
O picătură rece pe epidermă înfioară
Precum pielea jupuită de pene...
Arii…  de război
-Du-te, soldatule și aruncă niște zăpadă, să acoperi petele de sânge!
Poate așa îi salvăm pe ceilalți din cătarea puștii
Trage de timp
Ca atunci când cineva bate la ușă
Iar noi ne trezim buimăciți
Și ne uităm pe vizorul mic al ușii de la intrare,
Mai bubuie bombele și deschidem larg gura
Să nu asurzim

Vlad Belity

Scrisoare către poetul plecat (In memoria regretatului poet Gligor Sava)

Poetule purces pe căi astrale
mai oprește-te din zborul nocturn
și întoarce-te puțin, cât o părere,
și dă un semn, cât de mic, ca să aflăm
cum o duci, de ți-e bine ori nu!,
ori ce gânduri mai ai...
...că noi iată,vai!,
ne tot întrebăm soartă-viață,
că ne-ai lăsat dintr-o dată, așa
pe nepusă-masă fără speranță
de a ne găsi timona nu marinarul
banditul-tâlharul
ce nu vrea(nici metafizic!) să te urmeze!
și vezi, trăind noi între atâtea asceze
uităm de toate: și de tine uităm
că uite nu ne dai nici o veste.

Concert de primăvară

Ploaie de Bach
aluneci închipuire
peste clapele zilelor
albele-negrele,
albele...
Spațiu de prihană al zăpezilor
cât cer cuprind mugurii, oare
de nu-i inspiră niciodată stelele
să plângă doar sunetele
nu inimile,
cât?...

Mihai Arcadie Comănici

Printre astre

Unde sunt vrăbiuțile de altădată
să înflăcăreze ședințele
din două-n două săptămâni
cu poemele lungi de-amor
spre deliciul criticilor literari.
Acum vin alții cu speranțe
dar arătați-ne șmecheriile voastre
cu autocamoiane răsturnate
și viziuni apocaliptice.
Dacă tot e să murim
neglijați norii cei negri
și să zicem că suntem stropi de rouă
deși ne pierdem acoperiți
de-o frunză de brusture
Aveți grijă, să nu vă zica lumea
că sunteți un scriitor fals.
Uneori se-ntâmplă să călătorim
cu trupurile de oțel
când locomotivele se opintesc să urce
dimineața ne-ntoarcem spre oraș
trenul e odihnit și liber
căci Nașu-i la anchete la Brașov
cineva sună la ușa lui fără rost
Eu m-am pierdut de mult timp
prea înalt e cerul.

Observator de serviciu Constantin Butunoi.