Sub un soare capricios şi pe un vânt care
voia parcă să ne ridice pe toţi la cer, la 5 noiembrie 2012 l-am condus pe
ultimul drum pe Constantin Grigoroşcuţă, 72 de ani, inginer, părinte şi bunic
iubitor, prieten, scriitor. După 52 de ani lucraţi (confirmaţi în cartea de
muncă!) şi-a găsit timp mai mult pentru vechea sa pasiune, literatura. Şi unde îşi
putea desfăşura mai bine talentele decât la cenaclul „Luceafărul”! Unde a
activat în ultimii ani, cînd mai discret (mai ales la primele prezenţe), când
mai virulent şi suculent, înţepându-şi sau încurajându-şi colegii cu ace
epigramistice şi vorbe bune. În 2010 a debutat editorial cu „Cântecul lebedei”
(editura Concordia), volum consistent în care cele peste o sută de pagini de poezie
au fost completate cu altele în care haikuurile, epigramele, aforismele şi
cugetările au întregit portretul liric al unui autor care ştia la fel de bine
să fie sensibil, ironic sau revoltat. Într-adevăr şi din păcate, a fost
cântecul său de lebădă, în care parcă anticipa: „Să plec şi eu/ La un izvor,/
Să mă adap/ La gura morţii…” (Las visele să plece). Şi-acum chiar a plecat…
Mai scria Constantin Grigoroşcuţă că
„viaţa de apoi niciodată nu o poţi duce în doi”. Care doi? Că numai în ultimii
ani au plecat definitiv dintre luceferii arădeni şi pământeni Mircea Jurca,
Alexandru Petcu, Gligor Sava. Vă întâlniţi şi o puneţi de-un cenaclu… Iar
dacă-mi scuzaţi bruma de umor (colorat, de circumstanţă, în negru), am să mai
adaug: şi dacă aveţi puţintică răbdare,
acuşi venim şi noi (pe rând, nu toţi odată)…
Rămas bun, Constantine. Neprezenţa ta îi
va durea pe cei prezenţi.
H. Simon – necritic îndoliat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu