sâmbătă, 31 octombrie 2009

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (2)



Memorabilă şedinţa cenaclului „Luceafărul” din data de 25 octombrie 2009. Toţi ceilalţi arădeni – şi nu numai – (în afara celor doar 14 participanţi) au ce regreta. De această dată s-au expus criticilor noastre – şi s-au expus cu graţie – la început Carla Ivănescu, urmată de Rely Tarniceri. Două poete care m-au convins că, împreună cu Monica Rodica Iacob, cea de acum două săptămâni, reprezintă cele mai importante voci ale liricii feminine arădene, poate cu excepţia Luciei Cuciurean. Poeţilor de gen masculin, mănuşa v-a fost aruncată, şi aruncată nu la întâmplare, ci peste o ştachetă bine înălţată.
Pe de altă parte, eu, ca prozator, refuz o reacţie la cald faţă de proza erotică a Relyei Tarniceri.
Toate însă la timpul lor. Să ne calmăm şi să le luăm în ordine. Mai precis în ordinea lecturilor.

Având textele în faţă, am remarcat la Carla Ivănescu zgârcenia în a-şi intitula poemele (din cele 11 poeme, doar 4 au titlu). De aceea şi am unele dificultăţi în a le comenta, aşa că generalizez puţin. În centrul creaţiilor Carlei este eul autoarei ca termen de referinţă, ea preferând să prelucreze realitatea în clişeele lingvistice ale poeziei. În comparaţie cu Rely Tarniceri, Carla are o scriitură mai prozastică şi o manieră mai autobiografică dar tot atât de feministă. Ultimele două poeme merită citate integral, dar şi în celelalte sunt destule de remarcat. De exemplu:
„timpul – copac neîncoronat
cosând cu rădăcini pământul
mă brăzdează
- amant ţinând în mână putregaiul
strigoi al umbrelor vii – ”
Păcat – zic eu, necriticul – că versurile următoare mi-au risipit vraja:
„în dezordinea stabilizată
prin magnetism”
Tot aşa cum într-una din cele fără titlu l-am întâlnit pe „vampirul energetic” care m-a cam zgâriat la ureche. Dar vindecarea mi-am găsit-o repede în acelaşi poem:
„pătrunzi în mintea mea atât de adânc
şi nu mai vezi
dar simţi cum izvorăşte întunericul
îi simţi direcţia
are forma unui con
ce se dilată până la lumină”
Tânăra Carla are tot viitorul în faţă iar dacă cenaclul va şti să o ţină în priză, sunt sigur că va confirma şi va mai creşte în poezie.

În schimb, Rely Tarniceri este harnică din proprie iniţiativă, ea fiind o poetă (şi nu numai) sensibilă, cu multă experienţă şi pricepere în a-şi versifica trăirile într-un amestec de tradiţionalism şi originalitate. Caută ca în fiecare poem să pună ceva special, caracteristica generală a lirismului său fiind melancolia. Deşi gusturile cenacliştilor sunt atât de diferite, toţi vorbitorii au lăudat remarcabilul „Memento mori”. Citiţi-l neapărat! Eu v-aş atrage atenţia şi asupra altor versuri, cum ar fi:
„cu paşi de nisip
am trecut prin cuptorul suspinelor
devenind...
sticlă de Murano”
Sau o strofă cu un uşor parfum nichitastănescian:
„îmi sunt atât de goale palmele
în care îmi puneai sărutări
şi pustii clipele fără chemări
abia şoptite”
Despre surpriza zilei, proza erotică a aceleiaşi Rely Tarniceri, aş zice că este un amestec de pasiuni şi patimi, de sărutări şi îmbrăţişări, de atingeri şi frământări, de dorinţe şi încrucişări. Scrisă profesionist, dovedeşte că autoarea petrece mult timp pe net, unele site-uri şi inspirând-o, pare-se.
Eu cam atât am avut de spus/scris.

HORIA ŞT. SIMON


Poezii citite de Carla Ivanescu:
----------------------------------
dioramă

te destram în roşu, auriu şi albastru
cu mâinile uriaşilor cu trei braţe
te scriu cu verde de cântec

când ţii ochii închişi
te găsesc mereu
unde te-ai oprit

dansez ca o păgână
în braţele tale
învăluită în roşu şi negru
devin tu…
(dar încă gândesc ca mine
şi… trăiesc ca tine)
şi azi, şi mâine
o dată, de două ori şi tot mai des

reuneşti tot ce-am cules de la alţii
… mai puţin de la cei gri

.........................

-îţi scriu povestea-

o lume în care am ajuns
şi am rămas fără simţuri
cu ochii larg deschişi

cândva, nu demult
am căzut pe pământ
goală, cu o nebună plăcere
de-aţi scrie scrisori
-ale ororilor tablourilor
îngheţate în irişi-
şi de a trece cu vârful peniţei
peste fiecare rând
lăsând în urmă despicături

sensul îmi scapă
dar e o practică mai veche
decât mine

mă învăluie mantia curgătoare
a lavei de pe vulcan
e firesc să fiu istoria amnezică
a Pământului
revelată în trei tablouri
-cu fiecare pas pe care îl fac-


***
e de ajuns să răsară Soarele
(ca un vampir energetic)

în timp ce te prelingi
în pat

pătrunzi în mintea mea atât de adânc
şi nu mai vezi
dar simţi cum izvorăşte întunericul
îi simţi direcţia
are forma unui con
ce se dilată până la lumină


***
v-am cules de pe stradă
am făcut un colaj din voi
… şi v-am lăcuit

tablou înrămat undeva
înafara adâncurilor mele


***
revistele, poezia şi originea,
până şi norii au sex

suntem genul
suicid ante-prezent placentar
tabuizări adamice
sub privirea Evei
....................


pagina din subsol

poezia – colecţie de refulări
convenţionalul – nebunie paralelă
emisarul – mocirlă din lumea apelor

întrebările
mi-au delegat un însoţitor
mă ţine de mână
lângă voi

refocalizare – alb iniţiatic
................

rendez-vous

timpul – copac neîncoronat
cosând cu rădăcini pământul
mă brăzdează

-amant ţinând în mână putregaiul
strigoi al umbrelor vii-

***
te mişti prea aproape de pământ
respiri uitări

cuvinte gri te descriu
omogen

exprimi păreri împrumutate
frondând nemişcarea

luminile nu au ce căuta în noapte

***
am uitat să mai plâng cu lacrimi
întâmplări, oameni şi locuri
curg de sub pleoape

caut oraşul
în el se urlă mai tare
decât în mine
-anestezic redundant-
când somnul nu-şi mai face efectul

***
gările – staţii ale popasurilor prin tine
trenurile – curgere a minţii mele prin ochii tăi

paralelisme derulate segmenţial
născând oameni-
gri pulsaţii
matematic definite

drogherii a căror miasme
aduc a cărţi arse
într-un bazar

***
privesc prin palmele întinse
aburul în care memoriile
se preling
-am ars şi ultima lumânare-

te ascund printre feţele trecătorilor


Poezii citite de Rely Tarniceri:
----------------------------------

1. Fântâna mea
M-am născut lumină
la începutul timpului,
atunci când rugul dragostei ardea
în toi de iarnă, viscolind troienii

în palma ta, căuş de sori,
aripi de foc îmi spuneau
că încă mai exist...

doar caii tăi sălbatici mă mai poartă,
prin visele Căii Lactee,
nu vreau să trec de razele de lună,
nu mă lăsa să fiu
doar epopee!

la fiecare răsărit de soare,
mai mor câte o zi încă puţin,
nu ştiu de mai trăiesc sau mi se pare...
oricum, urmez al stelelor destin...

mi-e timpul duşman, hoţ amarnic de clipe,
doar vise mai curg în clepsidră, hilare,
e vremea atât de perfidă...
femeie...
un foc plin de patimi,
de patimi vulgare...

am braţele întinse-a neputinţă,
cuvintele-mi curg mute printre gene,
fântâna mea ce-n cumpăna durerii
secat-ai fost
de mânzele troiene...

2. Mărturii tăcute
doar amintirile rămân ca mărturie
brăzdând pământul sufletului gol,
am semănat în el atâtea vise,
atâtea vieţi şi-un singur rol...

dor paşii înapoi, dar şi nainte,
vorbele-mi sunt clopot, clopot mut,
caverne, răni deschise, frunze moarte,
şi-o mare de tăceri ce-o port drept scut.

furând câte puţin din trupul vieţii,
am învăţat prin jalbe tonul trist,
un pas şi încă unul peste punte,
îmi tot şoptesc că încă mai exist...

3. De vezi că tac
e-atâta jale-n jur încât mă doare,
al nopţii negre nedormit catarg,
corabia-mi e vas cu slabe vele,
abandonată-n pustiitul larg

e-atâta linişte încât mă cred în pace
cu bântuitele păreri de rău şi crud,
doar şoapta ta blesteme mai desface
în universul meu fierbinte, ud...

de vezi că tac, în suflet n-am tăcere,
văpăi de ruguri arse-mi sunt veşmânt,
te-ai întrebat de unde-mi vine cântul?
te-ai întrebat de ce încă mai sânt?

4. Transcendenţă
"Cu paşi de nisip
am trecut prin cuptorul suspinelor,
devenind...
sticlă de Murano."

5. Revival
Azi am cunoscut
disperarea parfumului de tei
ce se vrea floare,
tânjind să se întoarcă
la izvoare.

6. Firesc ar fi...
Firesc ar fi să mor odată
dar am murit de-atâtea ori,
lasat-am scrum şi călimări uscate,
atâtea versuri pline de fiori...

firesc ar fi sa fiu apocalipsa,
final de lume-n manuscris,
dar cine se mai ia după scenariu
când viaţa bate cel mai tainic vis???

7. Conjugare
Gerunziul se obţine
comiţând
marile greşeli ale vieţii,
cum ar spune poeţii,
lăsând
visele să prindă aripi.

8. Umbre pe celuloid
Panoul acela
e ultima mea deghizare

nu m-ai recunoscut?
Era de aşteptat...
mă redefinesc

a început numărătoarea inversă,
culorile dispar pe rând
începând cu apusul,
diafragma clipeşte scurt
cât o zbatere de pleoape

fără cuvinte,
doar alb-negru,
nici un contur...

umbre pe celuloid.

9. Alea jacta est
Un actor, un rol, o viaţă,
scenă fără manuscris,
o paiaţă,
jucând un veşnic compromis,
eu cred că sunt,
tu ştii că nu-s,
fără nici o vorbă-n plus,
scenariu scris de la-nceput,
pentru-n orb, un surd, un mut.

Atârn de sforile întinse,
capete fără sfârşit,
în colbul de pe duşumele
purtându-mi pasul târşâit
spre replica finală,
clipa fatală
în care am decis
să am eu ultimul cuvânt...

scena vă aparţine,
„les jeux sont faites,
rien ne vas plus!”

10. Memento mori
Ochiul nopţii privea
degetele-ţi fierbinţi
strecurate
printre clipele mele,
oprind în loc timpul
pe ultima treaptă a cerului,
suspin încremenit
printre stele.

Perdele de lacrimi,
ochii tăi,
pleoapele mele...
covor de dorinţe
peste care păşim
cu tălpile goale
strivind cu fiecare pas
visele rămase muguri.

11. Întâmplare
m-am întâmplat
ca o ploaie de vară
îmbrăţişând asfaltul încins

abur pe trupul tău fierbinte

ţi-auzem gândul...

mă rugai să mai stau
măcar un anotimp
cât să-ţi risipesc printre degete
snopul de vise
peste care se aşterne zăpada

12. Doar cand plang
Eu doar cand plang pot trece
dincolo de usile inchise,
pe trepte de vise
spre nicaieriul acela imponderabil,
unde totul se poate...
Pasesc peste intinderea de ape
cu talpile goale,
valurile-mi saruta gleznele,
brate de alge ma cuprind
voind sa ma opreasca...
Dar visul meu?
Visul meu e dincolo de poarta albastra,
dincolo de cuvinte...
Pasarea spin isi canta ultimul cantec,
descantec din valea plangerii,
prin vadul pasilor pierduti
inainte de marea trecere...

13. Să nu-mi mai spui
N-ai cum să ştii cât mi-e de greu
că nu mai pot să te întreb „Iubitul meu,
cum ţi-a fost azi? Am fost şi eu
în gândurile tale?”

îmi sunt atât de goale palmele
în care-mi puneai sărutări
şi pustii clipele fără chemări
abia şoptite

care oglindă îmi va spune
chipul ce mi-l scăldam în ochii tăi?
azi rătăcesc pe neştiute căi,
iar tu nu-mi eşti făclie

tăcerea, nemiloasă solie
a timpului cu colţi de piatră
înfipţi în părăsita vatră
cu jarul stins de mult,

bântuie cu paşi de vată
veghind la hotare

nu poţi şti cât doare
să nu-mi mai spui...

14. Invitatie
Apropie-te, te descalţă
apoi păşeşte în vârful picioarelor,
să nu-mi striveşti sub tălpi
mugurii abia-ndrăzniţi,
din rădăcini ce le credeam
de mult trecute-n nefiinţă.

vineri, 30 octombrie 2009

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (1)

Aglomeraţie mare (vreo 18 participanţi) la şedinţa cenaclului arădean Luceafărul din data de 11.10.2009, de parcă s-ar fi dat ceva gratis. Spre dezamăgirea unora s-a dat doar oareşce cultură, subspecia literatură.


Plus berile şi gustările oferite de M.R.I. la final. Dar până la happy-end-ul pe care deja vi l-am dezvăluit, am remarcat următoarele:

La fix şi un sfert, decanul de vârstă al cenaclului, dl. dr. Alexandru Petcu şi-a exprimat câteva „Nedumeriri” cărora greşit le-a dat numele de schiţă. De fapt au fost doar câteva (cinci) microsioane satirice. La a doua dintre ele, cea cu nedotarea piloţilor civili cu paraşute, îi răspund eu (vai, cât sunt de misogin!): paraşutele lor sunt stewardesele. Cea mai reuşită mi s-a părut nedumerirea cu calibrele cartuşelor, încheiată cu propunerea de modificare a acestora de la 7,34 la 7,99, ca la orice supermarket care se respectă.
Acelaşi domn Petcu ne-a citit în continuare nuvela „Kalika faţă în faţă cu legea”, care s-a dovedit a fi o schiţă, nicidecum nuvelă. O schiţă pe alocuri simpatică, impregnată cu un umor zgrunţuros şi ceva miros de piş... pardon, de urină. Plus ceva flegmă. Oricum, umorul grosier de inspiraţie cazonă e preponderent iar finalul (rog persoanele simandicoase şi ultrasensibile să se abţină de la comentarii) excelent, peste nota schiţei.

După care s-a trecut de la proză la poezie. Probabil pentru ca trecerea să nu fie prea bruscă, primul poem citit de Monica Rodica Iacob, cel cu peştii (nu i-am reţinut titlul) mi s-a părut mai slăbuţ, mai degrabă apropiat de anterioarele microsioane ale d-lui Petcu.
Din grupajul generos am sesizat la M.R.I. un proces de decantare a poeziei evidenţiat prin întrepătrunderea şi cuprinderea mai multor stiluri sau influenţe. Două dintre poeme („Gânduri eviscerate” şi „Cizmele negre”) par puternic asezonate la ultima modă de poezie feminină. În plus, despre „Gânduri eviscerate” aş mai spune că pare versificarea nudă a unui jurnal intim.
Deşi citite în grabă, câteva poeme mi s-au părut peste medie, chiar dacă ştacheta pe care M-R.I. şi-a autoimpus-o este din start la un nivel ridicat. Mă refer la „Gânduri eviscerate”, „Hai, zâmbeşte”, „În umbra decenţei poetului”, „Soldatul erou” şi Mirosul fricii”, despre care pronostichez că vor fi piese de rezistenţă în viitorul volum de poezie al autoarei.
În concluzie, caracteristică poeziei MRI-iste este, zic eu, ocolirea oricărui efort de stilizare, ceea ce conduce la un stil poetic direct, suplu şi de efect.


Au urmat apoi comentariile mai mult sau mai puţin la obiect ale armatei de luceferi-critici, după care M.R.I. ne-a redus la tăcere îndopându-ne gurile cu mâncare iar la final ne-a dezlegat limbile cu un butoiaş de bere. Să ne fie de bine!

HORIA ŞT. SIMON