CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (17)

Doar 17 luceferi şi luceferiţe au venit la ultima întâlnire a cenacliştilor de dinaintea vacanţei de vară. Buni şi ăştia.
S-a început cu proză. Adică s-a continuat. În sensul că Doina Bonţa Bojidar ne-a citit partea a doua a minicronicii de familie „Obârşia” despre care apucasem să vă povestesc câte ceva (din auzite) în cronica anterioară.

Prea multe n-ar prea fi de adăugat. Pentru că, odată începută, nici nu ne-am deschis bine laptopurile (glumesc, în cazurile cele mai fericite avem în faţă doar câteva foi de hârtie), că lectura s-a şi încheiat. Nici pixurile n-am apucat să ni le ascuţim... Am reţinut doar reuşita descriere a târgului de toamnă din Ineul de odinioară, o crimă credibilă însă plasată într-un context (timp, loc, împrejurări) şi tratată într-un fel care o face mult mai puţin credibilă, precum şi reuşita încheiere în care cuvintele copilei Doina ajung să stingă duşmănia dintre cele două familii despre care se făcea vorbire în această proză. Altfel, nimic neobişnuit, adică multă muzicalitate şi sensibilitate, aşa cum autoarea ne-a obişnuit şi la (toate) celelalte lecturi ale sale. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, pentru că citate n-are nenea, că v-ar da...

Nici din poezia Monicăi Rodicăi Iacob nu pot să vă dau câte citate aş fi dorit deoarece autoarea şi-a dactilografiat doar trei cin cele circa şase pagini citite. Oricum, e mai bine decât nimic. Mai ales că preferatele mele (sper că şi ale voastre) sunt grozave. Ia ascultaţi aici:
Doar lumina rece aluneca pe coapse
Firul rupt din ciorapul negru de nylon
Alunecă sub fusta înflorată.
Privirea ta spune multe –
Demult, mâinile tale alunecau
Mai mătăsos decât ciorapul,
Acum stau absente în buzunare,
Cuburi de gheaţă pe pulpa încinsă.
Brrr, ciorapul meu negru s-a deşirat de mult
Aşteptând.
Şi acesta a fost doar începutul recitalului poetic. În care, zic eu, se întrezăreşte un fel de ispită timidă a anatomicului, bine temperată. Nimic vulgar în aceste versuri, totul este la locul lui, cuvintele sunt puţine dar ele spun multe. Este printre cele mai reuşite poeme citite la cenaclu ever. La fel şi ceva mai elaborata şi mai tulburătoarea:
Zidul curţii interioare sau mă doare tăcerea aceasta dintre noi
Ziduri înalte, gri, mereu se surpă peste memorie.
Privesc zidul roşu din cărămizi precum o carne vie,
ca o eviscerare aceste cărămizi, în zidul sfârtecat
s-a arătat o cruce imensă –
nişte arabescuri chiar în mijlocul zidului curţii interioare...
mereu mănâncă ploaia din tencuiala gri
încet, încet, încet,
iar vântul o spulberă şi o împrăştie peste grădină,
scorojeşte la nesfârşit gânduri despicate de pe creierul tot mai gri.
Ce să mai fac cu aceste desfolieri, aceste fărâmiţări ale memoriei,
oare noi, poeţii, ne fărâmiţăm asemeni acestor tencuieli?
Nu mai încape îndoială!
Deschid uşa locuinţei,
în faţă, crucea mare pe zidul sfâşiat.
Scriu o poezie despre tine, zidule,
poate aşa îţi voi obloji rănile roşii ce încă mai picură,
poate aşa te voi pansa, zidule, cu fâşii de pansament alb,
să nu te infectezi, să te vindeci.
Zilnic te privesc,
ai ajuns un prieten tăcut care se surpă,
taci şi te macini, te fărâmiţezi (în fărâmiţarea ta se surpă amintiri).
- Ce te doare cel mai tare, zidule?
Din uşă stau şi privesc neputincioasă,
mă doare de tine, zidule, ca pentru un prieten
pe care l-am pierdut de tânăr
(în America, dar îngropat în pământul patriei),
aşa că am început să protejez ziduri gri,
tencuiala ce cade poate reprezintă aripile zidului,
strădania lui zilnică de a zbura.
Prietenul pierdut de tânăr, răpus de o boală nemiloasă (scuzaţi clişeul) „în America, dar îngropat în pământul patriei” şi căruia îi este dedicată această poezie se numea Mircea Jurca, era un poet talentat, un prieten minunat şi un membru de bază al cenaclului nostru. Şi care ne-a părăsit mult prea repede (iarăşi clişeu, scuze). Vezi, Mircea, acest poem ne ajută să te mai neuităm o dată...
Emotivă (cum o ştiam) şi emoţionată peste măsură (de conţinutul propriilor versuri), autoarea n-a mai avut glas să-şi termine poezia, în ajutorul ei sărind Doina Bonţa Bojidar (nici n-a trebuit să sară prea mult, că stătea chiar alături).

Iar glasul de împrumut a fost bun nu numai pentru terminarea poeziei de mai sus, ci şi pentru citirea celorlalte. Creaţiile din final, chiar dacă rostite de altcineva, mi-au relevat o altfel de Monică Rodică, una de-a dreptul ludică (nu, nu e ceva jignitor), de mi-a lăsat impresia că ne este servită o proză bine închegată.
Şi cu asta, gata! Ajunge! Vreau şi eu vacanţă. De vară. Ceea ce vă doresc şi vouă.
La revedere până pe 19 septembrie!


H. Şt. Simon

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (16)

La ora începerii şedinţei de cenaclu din 06.06.2010 necriticul de mine tocmai plecam (după o lungă noapte de chef) din Timişoara, fără speranţa de a prinde măcar finalul întâlnirii literare, mai ales că în prima jumătate de oră maşina se încăpăţâna să nimerească mereu tot alte drumuri, nicidecum cel spre Arad. Însă absenţa de la cenaclu nu mi s-a părut un motiv destul de întemeiat pentru nescrierea tradiţionalei cronici, aşa că iat-o! Şi nu care cumva să mă întrebaţi de sursele-mi de informaţii, că nu recunosc nimic. Iar dacă cele scrise nu vor fi pe placul tuturor, de vină sunt, bineînţeles, sursele.

Repriza de poezie a fost oferită de Rely Tarniceri. O lectură începută fabulos cu „Mi-a ruginit sarea pe pleoape”, a cărei primă parte trebuie neapărat citată în întregime, nu doar pentru uşoarele rezonanţe argheziene de la început cât, mai ales, pentru calitatea şi conţinutul versurilor, pentru bogăţia vocabularului, pentru muzicalitate, pentru gustul „de mov, de odă şi pelin”, pentru... pentru...
Pocnind din biciul ielelor sihastre,
am poruncit ideii să se nască,
sub ceru-mpăturat în fir de iască,
în cremenea-mi, amnarul să izbească
jucând, în doi, celestele canaste.
Mi-a ruginit pe pleoape gustul sării
tot conjugând acelaşi verb străin,
cu gust de mov, de odă şi pelin,
iluzia macabrului festin,
tălpi ude sângerând nisipul mării.
Mi-e cântul zbor de plumb pe-ntinse ape,
o muză obosită să tot nască.
Sub ceru-mpăturat în fir de iască
mi-aşez pe chip acelaşi ciob de mască,
să nu-mi vezi sarea ruginită-n pleoape.
Continuarea pare că s-a înălţat de cele mai multe ori la acelaşi nivel ridicat. Drept dovadă aceste două strofe ciugulite mai dinspre finalul poemului:
din şalul de la gât când îl desfac
se risipesc atâtea amintiri,
sau poate că ar trebui să tac,
să-mi curgă vorba numai din priviri.
durerea ta o confesezi străină,
durerea mea în zâmbet o prefac,
purtăm în noi aceeaşi pelerină,
acelaşi rol şi nici urmă de trac.
Dintre cele 11 minipoeme subintitulate „gânduri la margine de orizont” redau, din economie de spaţiu, doar unul, cel de-al zecelea, deşi, la fel de bine, puteam exemplifica (aleatoriu) cu oricare dintre celelalte zece:
Citadină
În oraşul-pădure,
Unde copacii sunt beton
Iar crengile cabluri
De înaltă tensiune,
Ţiglele se cred păsări
Ce-au uitat zborul...
Recitalul de poezie a continuat şi s-a încheiat cu câteva „spicuiri”, una mai spicuită ca alta. „Două clipe” este, cred eu, edificatoare pentru exemplificarea parfumului de nostalgie degajat în general de sensibila lirică tarniceriană:
mi-ai înghesuit sufletul
între două clipe de mânie
frângându-i visul
rănite, plâng lacrimi
pe-obrazul tristeţii,
vamă a faptului că sunt
timpul
înţepenit între stele
începe să curgă
udându-mi rădăcinile
Şi fiindcă poeta nu ne oferă prea des ocazia să îi cunoaştem creaţiile fără rime, profit de situaţie şi vă recomand, în încheierea acestei reprize, o astfel de raritate:
Ireversibil
Demult, cândva,
m-am aşezat pe genunchii timpului
şi, privindu-l în ochi, am observat
lacrimi de tristeţe.
L-am întrebat de ce plânge
şi mi-a pus, uşor, un deget pe obraz,
desenându-mi
primul rid.
A urmat Doina Bonţa Bojidar cu prima parte a unei povestiri mai ample, care nu încăpea în spaţiul relativ îngust al unei singure şedinţe de cenaclu. Scrisă în stilul care a consacrat-o, adică încărcată din belşug cu metafore şi comparaţii, atentă la cele mai mărunte detalii şi inspirată din experienţele de viaţă trăite, proza citită s-a deosebit de cele anterioare printr-o tratare mai dramatică a subiectului (şi printr-un subiect mai dramatic), semn că cele scrise au marcat-o profund pe autoare. Aşa că nota generală, prin evitarea dulcegăriilor şi prezentarea realistă a faptelor, chiar şi a celor incriminabile, este, de această dată mult mai...

...mai aveţi răbdare până la următoarea şedinţă, când doamna Doina va citi continuarea povestirii iar eu îmi voi termina (de această dată în mai bună cunoştinţă de cauză) consideraţiile pe marginea prozei dumneaei.
Cu menţiunea că după întâlnirea din 20.06 va urma pentru cenaclul „Luceafărul” o lungă şi fierbinte vacanţă de vară.

H. Şt. Simon