S-a început cu proză. Adică s-a continuat. În sensul că Doina Bonţa Bojidar ne-a citit partea a doua a minicronicii de familie „Obârşia” despre care apucasem să vă povestesc câte ceva (din auzite) în cronica anterioară.
Prea multe n-ar prea fi de adăugat. Pentru că, odată începută, nici nu ne-am deschis bine laptopurile (glumesc, în cazurile cele mai fericite avem în faţă doar câteva foi de hârtie), că lectura s-a şi încheiat. Nici pixurile n-am apucat să ni le ascuţim... Am reţinut doar reuşita descriere a târgului de toamnă din Ineul de odinioară, o crimă credibilă însă plasată într-un context (timp, loc, împrejurări) şi tratată într-un fel care o face mult mai puţin credibilă, precum şi reuşita încheiere în care cuvintele copilei Doina ajung să stingă duşmănia dintre cele două familii despre care se făcea vorbire în această proză. Altfel, nimic neobişnuit, adică multă muzicalitate şi sensibilitate, aşa cum autoarea ne-a obişnuit şi la (toate) celelalte lecturi ale sale. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, pentru că citate n-are nenea, că v-ar da...
Nici din poezia Monicăi Rodicăi Iacob nu pot să vă dau câte citate aş fi dorit deoarece autoarea şi-a dactilografiat doar trei cin cele circa şase pagini citite. Oricum, e mai bine decât nimic. Mai ales că preferatele mele (sper că şi ale voastre) sunt grozave. Ia ascultaţi aici:
Doar lumina rece aluneca pe coapse
Firul rupt din ciorapul negru de nylon
Alunecă sub fusta înflorată.
Privirea ta spune multe –
Demult, mâinile tale alunecau
Mai mătăsos decât ciorapul,
Acum stau absente în buzunare,
Cuburi de gheaţă pe pulpa încinsă.
Brrr, ciorapul meu negru s-a deşirat de mult
Aşteptând.
Şi acesta a fost doar începutul recitalului poetic. În care, zic eu, se întrezăreşte un fel de ispită timidă a anatomicului, bine temperată. Nimic vulgar în aceste versuri, totul este la locul lui, cuvintele sunt puţine dar ele spun multe. Este printre cele mai reuşite poeme citite la cenaclu ever. La fel şi ceva mai elaborata şi mai tulburătoarea:
Zidul curţii interioare sau mă doare tăcerea aceasta dintre noi
Ziduri înalte, gri, mereu se surpă peste memorie.
Privesc zidul roşu din cărămizi precum o carne vie,
ca o eviscerare aceste cărămizi, în zidul sfârtecat
s-a arătat o cruce imensă –
nişte arabescuri chiar în mijlocul zidului curţii interioare...
mereu mănâncă ploaia din tencuiala gri
încet, încet, încet,
iar vântul o spulberă şi o împrăştie peste grădină,
scorojeşte la nesfârşit gânduri despicate de pe creierul tot mai gri.
Ce să mai fac cu aceste desfolieri, aceste fărâmiţări ale memoriei,
oare noi, poeţii, ne fărâmiţăm asemeni acestor tencuieli?
Nu mai încape îndoială!
Deschid uşa locuinţei,
în faţă, crucea mare pe zidul sfâşiat.
Scriu o poezie despre tine, zidule,
poate aşa îţi voi obloji rănile roşii ce încă mai picură,
poate aşa te voi pansa, zidule, cu fâşii de pansament alb,
să nu te infectezi, să te vindeci.
Zilnic te privesc,
ai ajuns un prieten tăcut care se surpă,
taci şi te macini, te fărâmiţezi (în fărâmiţarea ta se surpă amintiri).
- Ce te doare cel mai tare, zidule?
Din uşă stau şi privesc neputincioasă,
mă doare de tine, zidule, ca pentru un prieten
pe care l-am pierdut de tânăr
(în America, dar îngropat în pământul patriei),
aşa că am început să protejez ziduri gri,
tencuiala ce cade poate reprezintă aripile zidului,
strădania lui zilnică de a zbura.
Prietenul pierdut de tânăr, răpus de o boală nemiloasă (scuzaţi clişeul) „în America, dar îngropat în pământul patriei” şi căruia îi este dedicată această poezie se numea Mircea Jurca, era un poet talentat, un prieten minunat şi un membru de bază al cenaclului nostru. Şi care ne-a părăsit mult prea repede (iarăşi clişeu, scuze). Vezi, Mircea, acest poem ne ajută să te mai neuităm o dată...
Emotivă (cum o ştiam) şi emoţionată peste măsură (de conţinutul propriilor versuri), autoarea n-a mai avut glas să-şi termine poezia, în ajutorul ei sărind Doina Bonţa Bojidar (nici n-a trebuit să sară prea mult, că stătea chiar alături).
Iar glasul de împrumut a fost bun nu numai pentru terminarea poeziei de mai sus, ci şi pentru citirea celorlalte. Creaţiile din final, chiar dacă rostite de altcineva, mi-au relevat o altfel de Monică Rodică, una de-a dreptul ludică (nu, nu e ceva jignitor), de mi-a lăsat impresia că ne este servită o proză bine închegată.
Şi cu asta, gata! Ajunge! Vreau şi eu vacanţă. De vară. Ceea ce vă doresc şi vouă.
La revedere până pe 19 septembrie!
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu