Preşedintele (precizez că e vorba de Vlad Belity, nu de... altcineva) a dat startul lucrărilor adresându-ne un cuvânt de bun venit şi invitându-i pe primii creatori să-şi prezinte creaţiile.
Mezinul cenaclului, Răzvan George Iluţan (11 ani neîmpliniţi, clasa a IV-a), ne-a citit, într-un mod total neconvingător, două proze scurte. Prima, „Sunday’s”, va apărea (într-o formă uşor modificată – a se citi corectată) în antologia cenaclului ce tocmai stă să iasă de sub tipar. Acest prim text a stârnit unele controverse, unii considerându-l kafkian, alţii aproape desfiinţându-l, reproşându-i incoerenţa şi prea multele personaje pe metru pătrat. A doua proză, „Limpede ca independenţa”, scrisă într-un cu totul alt stil, mult mai... poematic, conţine fragmente remarcabile, gen „am scris în întuneric un lucru de revedere”, „interiorul meu curgea precum vântul prin hainele mele”, „o parte din mine s-a făcut cenuşă” sau „la mijloc de somn mi-am făcut un semn cu mâna”. Poezie curată! Se cunoaşte că mama tânărului autor este poetă. În sensul că aşchia nu sare departe... (Precizarea am făcut-o pentru acei rău-voitori care ar vrea să interpreteze altfel referirea mea nevinovată la nişte grade de rudenie.) Oricum, pentru a ne face o impresie cât mai corectă despre scrisul lui prâslea Răzvan, aşteptăm cu nerăbdare următoarele sale lecturi.
În continuare, Rely Tarniceri şi-a „stors cu durere teascul plin de vise” şi ne-a prezentat din colecţia ei de toamnă câteva poeme. Caracteristica principală a acestora, pe lângă incontestabila muzicalitate, este melancolia, care însă se opreşte la timp, înainte de a trece graniţa pateticului:
„pe frunte pune-mi spice aurii
şi-n păr sclipiri din nopţile de-argint
şoptesc tăcute vorbe de alint
şi ştiu... nici toamna asta n-ai să vii...”
Să nu credeţi că aţi scăpat doar cu atât. Mă simt dator cu alte câteva spicuiri. Urmăriţi-mă şi nu veţi regreta:
„mi-e toamnă peste frunzele de vise
ce se desprind atât de-mbujorate
parcă ruşinate
că n-au putut
că n-au ştiut...
să fie”
Alta:
„nu-mi lăsa verdele de brad
şi pruncu-mi viu
din pântecul de vise
să se-nveşmânte-n ruginiu,
în prea târziu, mult prea târziu,
în cochilii de castaniu
cu ţepi crescuţi în sângeriu”
Sau una, tot de toamnă, cu uşor parfum topârcenian:
„ştii... toamna asta proţăpită-n calendar
a dat năvală peste mine
ca-njurătura de birjar
trântită peste-un armăsar
ce muşcă-n spume din zăbală
izbind în caldarâm copita”
Şi ultima, deşi ar mai putea fi multe:
„Din nou se toamnă ploaia-n noi
aşa... ca-n stupul de albine
în care nu mai este nici un roi
dar au rămas cămările şi-s pline”
Iar după atâta poezie, în loc să trecem la repriza de critică, am mai avut un punct (neplanificat) pe ordinea de zi: lansarea cărţii colegului nostru Constantin Grigoroşcuţă „Cântecul lebedei” – editura Concordia, Arad, 2010, 190 pagini. Despre noua şi consistenta apariţie editorială au vorbit (pe rând, nu toţi odată) Vladimir Belity, Marius Golea, Horia Simon şi autorul.
Mai trebuie (musai!) remarcate calitatea excelentă şi durata îndelungată a ultimei reprize, cea de-a treia. Mulţi dintre noi încă se mai ling pe buze...
H. Şt. Simon
