Repriza de poezie a fost oferită de Rely Tarniceri. O lectură începută fabulos cu „Mi-a ruginit sarea pe pleoape”, a cărei primă parte trebuie neapărat citată în întregime, nu doar pentru uşoarele rezonanţe argheziene de la început cât, mai ales, pentru calitatea şi conţinutul versurilor, pentru bogăţia vocabularului, pentru muzicalitate, pentru gustul „de mov, de odă şi pelin”, pentru... pentru...
Pocnind din biciul ielelor sihastre,
am poruncit ideii să se nască,
sub ceru-mpăturat în fir de iască,
în cremenea-mi, amnarul să izbească
jucând, în doi, celestele canaste.
Mi-a ruginit pe pleoape gustul sării
tot conjugând acelaşi verb străin,
cu gust de mov, de odă şi pelin,
iluzia macabrului festin,
tălpi ude sângerând nisipul mării.
Mi-e cântul zbor de plumb pe-ntinse ape,
o muză obosită să tot nască.
Sub ceru-mpăturat în fir de iască
mi-aşez pe chip acelaşi ciob de mască,
să nu-mi vezi sarea ruginită-n pleoape.
Continuarea pare că s-a înălţat de cele mai multe ori la acelaşi nivel ridicat. Drept dovadă aceste două strofe ciugulite mai dinspre finalul poemului:
din şalul de la gât când îl desfac
se risipesc atâtea amintiri,
sau poate că ar trebui să tac,
să-mi curgă vorba numai din priviri.
durerea ta o confesezi străină,
durerea mea în zâmbet o prefac,
purtăm în noi aceeaşi pelerină,
acelaşi rol şi nici urmă de trac.
Dintre cele 11 minipoeme subintitulate „gânduri la margine de orizont” redau, din economie de spaţiu, doar unul, cel de-al zecelea, deşi, la fel de bine, puteam exemplifica (aleatoriu) cu oricare dintre celelalte zece:
Citadină
În oraşul-pădure,
Unde copacii sunt beton
Iar crengile cabluri
De înaltă tensiune,
Ţiglele se cred păsări
Ce-au uitat zborul...
Recitalul de poezie a continuat şi s-a încheiat cu câteva „spicuiri”, una mai spicuită ca alta. „Două clipe” este, cred eu, edificatoare pentru exemplificarea parfumului de nostalgie degajat în general de sensibila lirică tarniceriană:
mi-ai înghesuit sufletul
între două clipe de mânie
frângându-i visul
rănite, plâng lacrimi
pe-obrazul tristeţii,
vamă a faptului că sunt
timpul
înţepenit între stele
începe să curgă
udându-mi rădăcinile
Şi fiindcă poeta nu ne oferă prea des ocazia să îi cunoaştem creaţiile fără rime, profit de situaţie şi vă recomand, în încheierea acestei reprize, o astfel de raritate:
Ireversibil
Demult, cândva,
m-am aşezat pe genunchii timpului
şi, privindu-l în ochi, am observat
lacrimi de tristeţe.
L-am întrebat de ce plânge
şi mi-a pus, uşor, un deget pe obraz,
desenându-mi
primul rid.
A urmat Doina Bonţa Bojidar cu prima parte a unei povestiri mai ample, care nu încăpea în spaţiul relativ îngust al unei singure şedinţe de cenaclu. Scrisă în stilul care a consacrat-o, adică încărcată din belşug cu metafore şi comparaţii, atentă la cele mai mărunte detalii şi inspirată din experienţele de viaţă trăite, proza citită s-a deosebit de cele anterioare printr-o tratare mai dramatică a subiectului (şi printr-un subiect mai dramatic), semn că cele scrise au marcat-o profund pe autoare. Aşa că nota generală, prin evitarea dulcegăriilor şi prezentarea realistă a faptelor, chiar şi a celor incriminabile, este, de această dată mult mai...
...mai aveţi răbdare până la următoarea şedinţă, când doamna Doina va citi continuarea povestirii iar eu îmi voi termina (de această dată în mai bună cunoştinţă de cauză) consideraţiile pe marginea prozei dumneaei.
Cu menţiunea că după întâlnirea din 20.06 va urma pentru cenaclul „Luceafărul” o lungă şi fierbinte vacanţă de vară.
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu