Lazăr Magu, cu ale sale „Întrebări de toamnă” ne-a luat tare de la început şi ne-a introdus în registrul serios, citindu-ne, cu har oratoric, poezie de bună calitate.
Vocabularul liric îi este deosebit de bogat, luxuriant chiar, cu tente baroce pe alocuri. Înainte de a comenta şi exemplifica din câteva poeme, revin la harul oratoric al autorului: prin lectura făcută profesionist, cu exprimarea clară, răspicată şi îndulcită cu nuanţe, Lazăr Magu ne-a dovedit cu prisosinţă că ştie să transmită ascultătorului tensiunea lirică a creaţiiilor proprii. E drept că este ajutat şi de calitatea majoritar excelentă a versurilor sale. Iar lectura nu a fost decât cireaşa de pe tort. De amintit şi melodicitatea deosebită datorată rimelor şi ritmului perfect în poemele (cele mai multe) cu vers clasic.
Am mai remarcat (şi n-am fost singurul) că ultimele două versuri ale aproape tuturor poemelor (distihurile de încheiere cum le-a numit Vladimir Belity) sunt cel puţin remarcabile, dacă nu chiar fermecător-încântătoare. Aş putea (şi chiar o voi face) cita din abundenţă, chiar dacă, scoase din context, versurile îşi mai pierd, poate, din puterea de seducţie:
Şi nici nu ştiu că viscolul din zare/ sporeşte doar a noastră-mbrăţişare. (Iarna ca o iubită)
Iubita mea, vorbeşte-mi despre noi.../ Ce mari incendii declanşam sub ploi! (Poveste)
Visam să plec hoinar prin lume,/ să-mi cumpăr un creion şi-un nume. (Vise în cuibul de veveriţă)
e rece în lume, hai, pune-Ţi fularul.../ încheie povestea-mi şi trage fermuarul! (Încheierea tuturor lucrurilor)
Un înger pune-o uşă-n balamale/ şi o deschide dinspre cer spre vale. (Nevroze)
Nimeni nu vedea că-n zare/ cerul s-a-necat în mare. (Naufragii)
Sunt singur în odaie: vorbesc, tuşesc, oftez,/ cu poza ta în mână – biserică şi crez. (Consolare)
Iar când scapă de dulcile cătuşe ale prozodiei clasice, poetul naşte imagini la fel de reuşite, ca de exemplu aceasta: Nori deshidrataţi/ agonizau la marginea cerului/ ca nişte cămile căzute în pustiu. (Supravieţuire). Sau cugetarea care face obiectul micropoemului Patriotic şi patetic: România/ este ţara din care/ provinciile pleacă spre Răsărit/ iar locuitorii/ pleacă spre Apus.
Tot micropoeme sunt şi cele şapte creaţii pe care autorul le-a reunit sub titulatura de Haiku-uri. Am să citez doar unul (care, întâmplător, are chiar 17 silabe): Oi uriaşe pasc pe cer/ iar ciobanul/ buciumă din tunet.
Şi ca să terminăm cu Lazăr Magu, daţi-mi voie să-mi fac şi eu damblaua şi să citez în întregime un poem de-al dânsului, „Zeţarul”, cel care – ştiu, sunt subiectiv – mi-a plăcut cel mai mult:
El mirosea a tuş şi a idee.
Purta ca epidermă un ziar.
Era, organic, un poet bizar
ce, ca să scrie, cultiva condeie.
El nu doar consemna evenimente...
Le provoca: o luptă ori o pace,
un zbor pe lună, ori un mers pe ace
şi-apoi striga: „Luaţi măsuri urgente!”
Un cititor în stele şi în zaţuri,
culegător de şoapte dulci prin parcuri...
Le transforma în drame sau în fleacuri,
presând întreaga lume între valţuri.
Planta un lan de verbe şi porumb –
era un mic Bacovia în plumb.
După poezia prioritar serioasă a urmat Alexandru Petcu, cel care, cu proza intitulată „S-a întâmplat în Congo” a încercat să ne înveselească.
Eu zic că a şi reuşit. Cel puţin aşa am recepţionat eu reacţia asistenţei. Scrierea, chiar dacă este pe alocuri perfectibilă, este cea a unui profesionist. Pentru a obţine nota umoristică specifică acestei povestiri, autorul s-a folosit de câteva procedee, cum ar fi: interesul pentru exagerare şi caricatură şi împingerea verosimilului spre umoristic. Autorul pedalează deseori în registrul ironic, ţinând bine cu mâinile şi de ghidon şi de pix (şi se pare că i-au ajuns mâinile pentru amândouă). Iar pentru a simţi puţin gustul sărat al prozei lui Alexandru Petcu, vă propun să gustaţi din aperitivul de mai jos:
„...Susanei îi plăcu trupul lui muşchiulos, braţele lui de încărcător, coapsele şi gambele de ciclist şi fundul lui... oare cu ce se putea compara? Îi amintea de jucătorii de rugby dintr-o grămadă, cu fundurile în agitaţie continuă în timp ce se împingeau. Irlandeza, care studiase viaţa gorilelor, purta o bluză de in albastră, un pantalon larg iar în picioare nişte pantofi uşori. Friţ considera că scheletul ei era acceptabil, dar n-ar fi fost rău dacă pe trupul ei laminat s-ar fi găsit cam de două degete un kaiser-spat... măcar de două degete.”
V-a plăcut? Şi mie... (E valabil şi pentru poezie şi pentru proză).
P.S. Se pare că apariţia noii antologii a cenaclului Luceafărul se apropie. Milioanelor de amatori, dacă doriţi să beneficiaţi de marea şansă a obţinerii unui exemplar, luaţi legătura cu vreunul din membrii cenaclului, să vă treacă pe listă (lista de aşteptare...).
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu