Dansa şi-a pregătit o ambianţă de-a dreptul fastuoasă (dovadă fotografiile alăturate, realizate de de-acum profesionista într-ale pozatului, Rely Tarniceri), afişând la vedere o bogată colecţie de costume populare, numeroase feţe de masă cu motive populare şi cloşti cu pui lucrate cu propriile-i mâini, flori, ceramică, o butelcuţă pitorească şi cine ştie câte-or mai fi fost.
Iar cartea pe care şi-a lansat-o are numele de botez „Lucrul ce se învaţă nu se uită pe viaţă” şi a văzut lumina tiparului la Editura ALT PRESS TOUR în anul, bineînţeles, 2010.
O carte despre cum, cu doar două mâini (dar care să fie neapărat harnice şi pricepute) şi câteva tehnici moştenite de la înaintaşi, se pot realiza tot felul de minuni artizanale.
Maria Aiftincăi este o suceveancă devenită arădeanco–vladimiresceană care ţine în viaţă, de una singură, aripa „etno” a cenaclului „Luceafărul” din Arad. În cartea lansată la 25 aprilie putem face cunoştinţă şi cu altfel de creaţii ale autoarei, nu doar din cele literare cu care eram obişnuiţi. De această dată instrumentele ei nu au fost hârtia şi creionul ci acul, aţa, andrelele, ingliţa, suveica sau fuiorul.
Ba le are şi cu războiul (de ţesut). Deşi părea o paşnică pacifistă. Vedeţi cum înşală aparenţele?
Pentru promovarea tradiţiilor populare autentice ar trebui câte o astfel de artistă pătimaşă pentru fiecare localitate. Cu priceperea şi sufletul ei mare, întru nemurirea a tot ce este folclor românesc original, cred că această Maria Aiftincăi ar trebui clonată şi apoi „exportată” şi în celelalte judeţe şi regiuni.
Iar după o Marie, hop şi o Marină. Căci „Marină” a fost titlul prozei pe care Alexandru Petcu ne-a citit-o în continuarea şedinţei de cenaclu.
Prima impresie despre această „Marină” este că avem de a face cu o povestire „horor” pentru copii. La a doua impresie încep să mă contrazic. Horor nu e, pentru că în natură mâncatul unuia de către alţii este ceva normal şi frecvent, ba chiar vital: fără astfel de scene s-ar cam muri de foame prin regnul animal. Iar pentru copii nu pare a fi, în primul rând pentru că ne-a fost citită nouă, cenacliştilor. Şi în al doilea rând datorită numeroaselor tentative de matură literaturizare cu care autorul şi-a împănat povestirea. Amintesc doar câteva: stelele ca merele din grădina Hesperidelor, semiobscuritatea verzuie cu irizări aurii sau pilotul care se înclină la fiecare frântură de rugăciune. Şi dacă de obicei finalurile scrierilor d-lui Petcu aduc o notă în plus, impresionând plăcut ascultătorii, de această dată, fără să diminuez meritul finalului, mie, necriticului, mi-a plăcut mai mult începutul cel săltăreţ, cel cu cangurul ţopăind din Australia până în vecinătatea Tasmaniei.
Prezenţa a atins cifra 21 (dintre care 4 invitaţi), cu menţiunea că în numărătoare nu au fost incluse manechinele şi manechinii (şi ei/ele vreo 3). La şedinţa viitoare (din 9 mai) citeşte poezie Eugen Pădureanu şi încearcă să se lanseze subsemnatul.
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu