Ultima întâlnire a
„Luceferilor” a fost onorată cu două proze, autori: Livia Ciupav și Eugen
Pădurean.
Cei doi, numiți mai sus,
și-au prezentat textele, după care asistența, destul de numeroasă, a fost
invitată, de către președintele cenaclului Vladimir Belity, să-și expună
impresiile prin scurte intervenții.
Livia Ciupav a prezentat
încă un fragment din romanul „Primii zece ani trec mai greu”, roman aflat în
lucru cu intenția de publicare spre sfârșitul anului. Este pe cale să creeze o
Doamnă Bovary în ipostază contemporană;
surprinde, cu multă acuitate, instalarea rutinei și a plictisului în mariaj și relaționarea unei
femei ambițioase, ce-și propune să devină scriitor, cu un mediu neprielnic.
Eugen Pădurean își continuă
periplul narativ prin lumea satului focusat
pe propria-i copilărie; un epic bogat care are în centru evocarea, nu
lipsită de umor, a unor întâmplări(năzbâtii
de cele mai multe ori) unde autorul, participant activ și inițiator, are
alături pe Radu, „ prietenul de nădejde” pe care pica măgăreața, adică deconta
șotiile. În final, autorul ne face părtași la durerea provocată de dispariția
prietenului din copilărie Radu, zis Fântânel, poreclă dată de bunicul său.
Discuțiile care au urmat au fost susținute de:
Petre Don, Mihai Jarpen, Lavinia Ionoaie, Vlad Belity și Rely Tarniceri pe care
le redăm, pe scurt, în cele ce urmează.
Livia Ciupav surprinde, în textul scris cu dibăcie, impasul
la care se ajunge în viața cotidiană datorită angoasei existențiale iar
Pădurean evocă, cu mult umor, o copilărie fericită(Petre Don).
Întâmplările din relatările
lui Pădurean corespund unei anumite perioade istorice, bine surprinsă de
autor.(Mihai Jarpen)
Miza romanului bănuiește că
ar fi condiția scriitorului într-o societate bulversată; apreciază, în mod
special, cum știe să observe, să noteze Livia Ciupav mediul și anturajul în
care se mișcă personajele sale, precum și dialogul subtil; Eugen Pădureanu
evocă, cu multă plăcere, întâmplări din copilărie și nu numai într-o narațiune
unde descrierea este în planul doi. Deși sunt unele ezitări stilistice, firul
povestirii este bine condus într-o proză
interesantă.(Lavinia Ionoaie)
O proză captivantă, bine
scrisă și care are șanse reale de publicare, deci, Livia e pe cale bună; povestirea lui Eugen, de tip memorialistic,
este plină de sentiment, cam prea edulcorată uneori, dar îndârjirea cu care
ține să reflecte realitatea îl face, uneori, să sară „pârleazul”.(Vladimir
Belity)
Cităm din textele celor doi
autori:
Livia Ciupav
„Ceasul arată ora exactă.
La începuturile relației noastre, la fiecare oră ne sărutam. La 11, la 12, 13
fix. Când îi aduc aminte, el se ridică, iese pe balcon, scotocind prin buzunare
după o țigară. Fumul întră în sufragerie, mă învăluie, ochii mă ustură. Când
revine, desface o sticlă de bere. Bea din ea singur.
..................................................................................................................................................................
El nu-mi mai vorbește. Nu
mă ascultă. Nu mă atinge. Nu mă vede. E atât de absent, de străin. Absorbit
doar de ceea ce face el. Tot ce fac eu e inutil. Nu mai e de acord cu nimic. Nu
recunoaște niciodată că am dreptate. Asta e deja grav, în orice căsnicie care
se respectă, se știe că femeia are dreptate. În plus, refuză același fel de mâncare două zile la rând.
Ieșim tot mai rar în oraș. Întotdeauna uită ziua mea de naștere, iar când îi
aduc aminte, nu-mi cumpără flori, din principiu. Luni are zi de meci, marți
joacă tenis, miercuri-biliard, joi seara
dă o tură cu mașina, duminica își vizitează rudele; cu mine își petrece maxim o
zi completă pe lună.
.......................................................................................................................................................................
O ceartă, odată începută, e
urmată de a doua. Când nu începe nicio ceartă, îmi trebuie la baie. De câte ori
mă gândesc să-l părăsesc, se arde un bec ori trebuie schimbată o siguranță. Așa
că ne împăcăm încă o vreme. Și veșnic aștept să se schimbe ceva, dar nu se
întâmplă nimic. Nu se schimă nimic.”
(Livia Ciupav – „Primii
zece ani trec mai greu”)
Eugen Pădurean
„Eram în primul an de
liceu, când în primăvară o vulpe se pripășise pe lângă sat. Începură să dispară
găinile de la vecinii lui Fântânel, la capătul uliței spre câmp. Îi găsirăm repede
„vila” cu două intrări în malul nisipos
al unui vechi canal numit „Iarcul”. Scenariul era următorul: aveam să astupăm
complet ieșirea de rezervă iar la gura celaltă să fixăm înăuntru o cutie de
conservă cu apă și carbid. Toată mașina „infernală”era completată de un fitil
din ață groasă, muiat în petrol.
Zis și făcut! Am așteptat
urmărind cum focul alerga vesel pe fitil, spre gura gropii. Nimic! Ni s-a părut
că fitilul s-a stins și am făcut doi pași spre gura vizuinii. În clipa aceea o
bubuitură îngrozitoare și o flăcără de vreo trei metri ne trânti la pământ. Am
simțit miros de păr și piele arsă, iar în gură, nisip cât încăpea.
Urlând de usturime am
luat-o la goană amândoi spre sat.
Fântânel a încasat-o din plin.
......................................................................................................................................................................
Povestea cu blestemata de
vulpe nu s-a încheiat acolo. Supraviețuise și tulbura liniștea cotețelor. Nu se
mai temea nici de oameni, nici de câini. Trebuia lichidată! Scenariul era pus
la punct tot de mine: seara, în fața viziunii urma să batem un țăruș și cu o
sfoară de el legată o găină. Aceasta, cârâind și zbătându-se va atrage vulpea.
Tatăl meu, vânător împătimit, a zâmbit neîncrezător dar a venit.
......................................................................................................................................................................
Tata, într-un târziu își
pierduse răbdarea și hotărî: „Gata plecăm, aduceți găina”! Care găină? Capătul
de sfoară atârna bleg în zăpădă iar țărușul părea rușinat de rușinea noastră.
Vulpea desigur râdea pe sub mustăți. ”
(Eugen Pădurean –
„Fântânel”)
Observator de serviciu: Constantin
Butunoi