sâmbătă, 23 februarie 2013

Ședință cu proză în două chipuri



Ultima întâlnire a „Luceferilor” a fost onorată cu două proze, autori: Livia Ciupav și Eugen Pădurean.

Cei doi, numiți mai sus, și-au prezentat textele, după care asistența, destul de numeroasă, a fost invitată, de către președintele cenaclului Vladimir Belity, să-și expună impresiile prin scurte intervenții.

Livia Ciupav a prezentat încă un fragment din romanul „Primii zece ani trec mai greu”, roman aflat în lucru cu intenția de publicare spre sfârșitul anului. Este pe cale să creeze o Doamnă Bovary  în ipostază contemporană; surprinde, cu multă acuitate, instalarea rutinei și  a plictisului în mariaj și relaționarea unei femei ambițioase, ce-și propune să devină scriitor, cu un mediu neprielnic.

Eugen Pădurean își continuă periplul narativ prin lumea satului focusat  pe propria-i copilărie; un epic bogat care are în centru evocarea, nu lipsită de umor, a  unor întâmplări(năzbâtii de cele mai multe ori) unde autorul, participant activ și inițiator, are alături pe Radu, „ prietenul de nădejde” pe care pica măgăreața, adică deconta șotiile. În final, autorul ne face părtași la durerea provocată de dispariția prietenului din copilărie Radu, zis Fântânel, poreclă dată de bunicul său.

 Discuțiile care au urmat au fost susținute de: Petre Don, Mihai Jarpen, Lavinia Ionoaie, Vlad Belity și Rely Tarniceri pe care le redăm, pe scurt, în cele ce urmează.

Livia Ciupav  surprinde, în textul scris cu dibăcie, impasul la care se ajunge în viața cotidiană datorită angoasei existențiale iar Pădurean evocă, cu mult umor, o copilărie fericită(Petre Don).

Întâmplările din relatările lui Pădurean corespund unei anumite perioade istorice, bine surprinsă de autor.(Mihai Jarpen)

Miza romanului bănuiește că ar fi condiția scriitorului într-o societate bulversată; apreciază, în mod special, cum știe să observe, să noteze Livia Ciupav mediul și anturajul în care se mișcă personajele sale, precum și dialogul subtil; Eugen Pădureanu evocă, cu multă plăcere, întâmplări din copilărie și nu numai într-o narațiune unde descrierea este în planul doi. Deși sunt unele ezitări stilistice, firul povestirii este bine condus într-o  proză interesantă.(Lavinia Ionoaie)

O proză captivantă, bine scrisă și care are șanse reale de publicare, deci, Livia e pe cale bună;  povestirea lui Eugen, de tip memorialistic, este plină de sentiment, cam prea edulcorată uneori, dar îndârjirea cu care ține să reflecte realitatea îl face, uneori, să sară „pârleazul”.(Vladimir Belity)

 

Cităm din textele celor doi autori:

 

Livia Ciupav

 

„Ceasul arată ora exactă. La începuturile relației noastre, la fiecare oră ne sărutam. La 11, la 12, 13 fix. Când îi aduc aminte, el se ridică, iese pe balcon, scotocind prin buzunare după o țigară. Fumul întră în sufragerie, mă învăluie, ochii mă ustură. Când revine, desface o sticlă de bere. Bea din ea singur.

..................................................................................................................................................................

El nu-mi mai vorbește. Nu mă ascultă. Nu mă atinge. Nu mă vede. E atât de absent, de străin. Absorbit doar de ceea ce face el. Tot ce fac eu e inutil. Nu mai e de acord cu nimic. Nu recunoaște niciodată că am dreptate. Asta e deja grav, în orice căsnicie care se respectă, se știe că femeia are dreptate. În plus, refuză  același fel de mâncare două zile la rând. Ieșim tot mai rar în oraș. Întotdeauna uită ziua mea de naștere, iar când îi aduc aminte, nu-mi cumpără flori, din principiu. Luni are zi de meci, marți joacă tenis,  miercuri-biliard, joi seara dă o tură cu mașina, duminica își vizitează rudele; cu mine își petrece maxim o zi completă pe lună.

.......................................................................................................................................................................

O ceartă, odată începută, e urmată de a doua. Când nu începe nicio ceartă, îmi trebuie la baie. De câte ori mă gândesc să-l părăsesc, se arde un bec ori trebuie schimbată o siguranță. Așa că ne împăcăm încă o vreme. Și veșnic aștept să se schimbe ceva, dar nu se întâmplă nimic. Nu se schimă nimic.”

(Livia Ciupav – „Primii zece ani trec mai greu”)

 

 

Eugen Pădurean

 

„Eram în primul an de liceu, când în primăvară o vulpe se pripășise pe lângă sat. Începură să dispară găinile de la vecinii lui Fântânel, la capătul uliței spre câmp. Îi găsirăm repede „vila” cu două intrări în malul  nisipos al unui vechi canal numit „Iarcul”. Scenariul era următorul: aveam să astupăm complet ieșirea de rezervă iar la gura celaltă să fixăm înăuntru o cutie de conservă cu apă și carbid. Toată mașina „infernală”era completată de un fitil din ață groasă, muiat în petrol.

Zis și făcut! Am așteptat urmărind cum focul alerga vesel pe fitil, spre gura gropii. Nimic! Ni s-a părut că fitilul s-a stins și am făcut doi pași spre gura vizuinii. În clipa aceea o bubuitură îngrozitoare și o flăcără de vreo trei metri ne trânti la pământ. Am simțit miros de păr și piele arsă, iar în gură, nisip cât încăpea.

Urlând de usturime am luat-o la goană amândoi spre  sat. Fântânel a încasat-o din plin.

......................................................................................................................................................................

Povestea cu blestemata de vulpe nu s-a încheiat acolo. Supraviețuise și tulbura liniștea cotețelor. Nu se mai temea nici de oameni, nici de câini. Trebuia lichidată! Scenariul era pus la punct tot de mine: seara, în fața viziunii urma să batem un țăruș și cu o sfoară de el legată o găină. Aceasta, cârâind și zbătându-se va atrage vulpea. Tatăl meu, vânător împătimit, a zâmbit neîncrezător dar a venit.

......................................................................................................................................................................

Tata, într-un târziu își pierduse răbdarea și hotărî: „Gata plecăm, aduceți găina”! Care găină? Capătul de sfoară atârna bleg în zăpădă iar țărușul părea rușinat de rușinea noastră. Vulpea desigur râdea pe sub mustăți. ”

(Eugen Pădurean – „Fântânel”)

 

Observator de serviciu: Constantin Butunoi

 

miercuri, 20 februarie 2013

Iarna-i blândă, cenaclul continuă…

Ca deobicei și duminica trecută, cenacliștii s-au adunat la Casa de cultură a Sindicatelor pentru a vedea/audia ce au mai pus la cale cei programați să urce pe scenă: Doina Bojidar – proză și Iulian Petrescu – Poezie.

Proza Doinei Bojidar, intitulată „Ultimul bal”, a cucerit auditoriul prin ritmul alert al acțiunii și prin momentele umoristice conținute. Autoarea a renunțat la limbajul dulceag și la idealizarea vieții rurale, practici întâlnite în alte scrieri care-i aparțin. Scenele pline de haz realizate provoacă și un sentiment de îngrijorare privind trecerea timpului, posturile grotești în care poate ajunge ființa umană.



Iulian Petrescu, cu noul său grupaj de poeme , a demonstrat că este în progres. Liricul este tot mai prezent în textele sale dar, trebuie să aibă în vedere eliminarea explicitările supărătoare, versurile să fie mai sugestive abordând o gamă mai largă de motive.

Și-au exprimat păreri în legătură cu prestațiile celor doi : Dacian Don, Petre Don, Eugen Pădurean, Monica Rodica Iacob, Livia Ciupav, Vladimir Belity etc.



Întrucât nu am întrat în posesia textului Doinei Bojidar, am ales numai textele lui Iulian Petrescu:

*
De nuelușa ei fermecată,
Care îmi încălzea trupul în miezul verii


**
Natura zgribulită
Își ascunde ramurile
Sub plapuma de omăt

***
Trenurile și-au întins șinele
Prea de vreme
Prea repede
Pentru anul ce ne bate-n geam

Observator de serviciu: Constantin Butunoi