Au citit din creaţiile lor doi Mircea, fiecare cu personalitatea şi specificul său. Primul (Iovi) cu poezii şi un eseu iar al doilea (Pascariu) cu proză excesiv de umoristică. Să-i luăm, cum altfel, pe rând.
Mircea Iovi face parte din acea infimă minoritate a poeţilor în activitate care nu se jenează să-şi exprime fără fasoane respectul faţă de simbolurile naţionale, admiraţia faţă de marii poeţi ai românilor, omagiul adresat strămoşilor sau poeziei populare. Şi o face, asemenea protocroniştilor, într-un stil clasic, respectând de cele mai multe ori ritmul şi rima fără de care nici n-ar putea concepe existenţa poeziei, fiind, de asemenea, mândru de patriotismul său nesofisticat. Temele minore nu îl interesează. Orizonturile-i sunt puţine dar măreţe. De la înălţimea lor, bardul amator Mircea Iovi nu pare interesat de numeroasele vânturi de schimbare din poezia ultimilor 40 de ani, vânturi care nu îl pot clinti.
De o muzicalitate când viguroasă, când delicată, versurile sale nu sunt lipsite pe alocuri de unele imperfecţiuni în privinţa numărului de silabe, a succesiunii accentelor sau a alternării rimelor împerecheate cu cele încrucişate în cadrul aceleiaşi poezii. Şi tot la capitolul critică distructivă aş aminti rimele prea facile. Urmează remarcile pozitive.
„Cu un deget rezemat de vânt
Scriu azi pe cer o poezie
Şi rândunele, rând pe rând
Îmi corectează când şi când
Greşelile de-ortografie.”
Frumos spus! Plus că rândunelele şi-au făcut bine datoria, nelăsând în urma lor greşeli de ortografie.
Destul de reuşit este şi eseul „Drumul spre toleranţă” (din nou o temă mare, ca şi în poezii) în care dictonului intolerant „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” îi este opus mult mai tolerantul „Cine nu este împotriva noastră este cu noi”. Iar cel mai bun poem îl consider „Necunoaştere” în care „Fântâna necunoaşterii-i adâncă, / Întunecimea ei te înfioară” şi în care se găseşte imaginea pe care o consider cea mai reuşită din tot grupajul:
„Că întunericul din nou sfâşie
Pânza subţire de lumină.”
Dar să îl lăsăm pe Mircea Iovi în sferele sale înalte şi, călăuziţi de celălalt Mircea, Pascariu, să coborâm printre oamenii obişnuiţi, nu neapărat toţi normali. Deşi cu o astfel de călăuză, înarmată de această dată cu satiră şi umor, „teamă” mi-e că vom ajunge undeva foarte sus, pe culmile veseliei. Ceea ce nici nu e aşa de rău...
Mircea Pascariu, cel pe care cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut până acum doar ca un poet sensibil şi delicat, ne-a prezentat azi, după cum singur şi le-a intitulat, câteva „povestioare pentru zăpăciţi şi plictisiţi” în proză. O proză de un umor savuros, obţinut prin stâlcirea în stil şvăbesc a limbii româneşti pusă în gura unui copil deloc eminent, ba chiar puţin bine retardat. Şi fiindcă nu-l putem acuza pe autor de umor involuntar, să i-l cercetăm puţin pe cel voluntar.
Dintre procedeele cele mai uzitate am remarcat: inversiunile de cuvinte, folosirea abuzivă a formelor gramaticale incorecte, numeroasele omisiuni ale unor cuvinte, plus câte o expresie neromânească pentru pigmentare suplimentară. Din toate acestea, poate şi din altele pe care nu i le-am descoperit, autorul obţine deseori enunţuri cu sens voit neclar sau care chiar frizează absurdul. Iar la deliciosul comic de limbaj mai trebuie adăugate cele câteva subiecte, comice chiar şi prin ele însele. Amestecându-le pe toate, autorul, ajutat probabil şi de Helmut, reuşeşte scrierea unor încântătoare fragmente de jurnal de un comic când absurd, când nebun. Iar cei care urmăresc textele pe internet se pot delecta şi cu reuşitele ilustraţii ale aceluiaşi Mircea Pascariu. Nu e de mirare că are un trafic atât de mare pe blogul respectiv (www.plecat-cu-cercul.blogspot.com). Invidioşii ar putea cârcoti că popularitatea nu e sinonimă cu valoarea, dar i-aş îndemna să încerce ei (cu orice mijloace) să obţină rezultate atât de ilariante şi apoi să vorbească. Iar despre inepţia că umorul este o specie minoră, eu, ca umorist care mă pretind, nici nu vreau să aud. Mă bucur pentru acest nou proiect de succes al lui Mircea Pascariu (ţinând cont de celălalt proiect al autorului pe care i-l consider de succes, cel cu Robinson).
Cred că n-ar fi lipsit de interes să cunoaşteţi câteva păreri ale unor cititori necenaclişti ai textelor mirceapascariene. Iată-le:
- Un umor complex, cu un stil aparte;
- No, aşa ceva! Mai vrem din astea! Super cool!
- Citit poveste Onkle Hanţi colegi. Râs lacrimi. Colegi mai vrut;
- Ţucu-ţi personajele. Faină intrigă;
- Să fii iubit! Să poţi plăsmui cât mai multe poveşti de scuturat tristeţea din noi. Eşti fantastic;
- Râs bine, eine genielt poveste, dormit bine la noapte!
Plus un comentariu de-al unei cenacliste de-a noastre, Carla Ivănescu:
- Râs cu gura la urechi. Tare Helmut ăsta;
Iar la final, ca umorist, nu-mi pot înfrâna umoarea invidiei de prea multa veselie stârnită de textele tocmai ascultate şi îi transmit autorului următorul mesaj de la Helmut:
Eu supărat Mircea că pus la mine înghiţit guma mai multe ori. Rog cenaclu Luceafăr dat Mircea după cap ca să înghiţit şi el gumă şi să văzut cum e. Dacă încăpăţânat refuzat, trimit la el mâncat cârnat piperat Onkle Hanţi.
Ar mai fi ceva de amintit: 24 ianuarie nu e numai ziua unirii ci şi ziua lui Marius Golea. Să-i mai transmitem o dată LA MULŢI ANI ! şi să-l asigurăm că şampaniile au fost grozave. Păcat că nu-şi serbează ziua mai des...
Horia Şt. Simon
