Da, de data aceasta nu ne-am mai răzgândit. Întâmplător (sau poate nu) am reuşit (în sfârşit) să ne lansăm antologia. Şi n-am făcut-o oricum, ci bătând toate recordurile. În primul rând cel de prezenţă, numărul participanţilor ajungând la 36 (bine că n-au fost mai mulţi, că altfel trebuia să ne mutăm pe un stadion). Iar numărătoarea a fost riguroasă, verificată inclusiv de subsemnatul. Roberta Anastase cu aritmeticele ei superioare n-are aici nici un amestec.
Ar mai fi de pomenit şi noul record de timp, în special de timp dedicat discuţiilor (şi libaţiilor) libere. Ora la care ultimii combatanţi au părăsit (cu greu, şi doar sub ameninţarea măturii femeii de serviciu) sala de cenaclu a fost 14.50 plus câteva secunde. Dar să vă explic în mod necritic ce s-a petrecut până la această oră înaintată.
Paşnicele ostilităţi au fost deschise de preşedintele nostru (nu obosesc să menţionez că e vorba de Vladimir Belity şi nu de Traian Bă... mă rog, cred că ştiţi la cine mă refer). Acesta (Vladimir, nu celălalt), după un cuvânt de bun venit adresat tuturor celor prezenţi, a făcut un destul de consistent istoric al cenaclului de la data fiinţării acestuia în sediul Casei Sindicatelor.
A urmat Horia Simon (parcă am mai auzit undeva acest nume...) cu o alocuţiune intitulată (inspirat, cum altfel!) „Amintiri de la naşterea unui copil cu 26 de părinţi” în care a încercat să descrie traseul antologiei de la faza de proiect până la eleganta apariţie editorială pentru a cărei lansare ne-am adunat. La final, într-un anunţ extrem de important pentru toţi cei prezenţi şi pentru întreaga omenire, a declarat în mod oficial şi solemn lansată antologia luceferilor intitulată „Borna de la kilometrul 2010”. Şi a mai declarat deschis sezonul comentariilor favorabile scrise sau vorbite pe marginea acesteia. Reţineţi, doar favorabile! Aplauzele mai mult sau mai puţin furtunoase au punctat din loc în loc discursul şi declaraţiile. Atâta doar că aplauzele erau la comandă.
În continuare, Petre Şteţcu, patronul editurii „Concordia”, ne-a vrăjit şi el vreo două minute, însă fără să divulge secretul obţinerii unui produs final (antologia de cenaclu) atât de reuşit.
Scriitorul Horia Ungureanu ne-a vorbit apoi despre cenacluri în general şi despre „Luceafărul” în special, despre unii dintre autorii antologaţi (inclusiv despre creaţii anterioare ale acestora, dovadă – nici nu aveam îndoieli în privinţa asta – că este un martor avizat al vieţii literare arădene şi mondiale), despre aspectul şi conţinutul volumului, despre... Ne-ar mai fi spus multe, dar biletul său de voie expira la ora 12 (chiar dacă a venit însoţit de consoartă), aşa că, spre regretul tuturor, a trebuit să plece către casă mai repede, chiar (mare ghinion) înainte de începerea pantagruelicului festin.
Dar să nu anticipăm. Până atunci au mai fost câţiva vorbitori, deşi lumea nu prea mai avea răbdare să-i asculte. Gligor Sava (care avusese scurte intervenţii-completări şi pe parcursul „istoriei” lui V. Belity) ne-a citit – bineînţeles din Propria-I Operă – un catren despre Mihai Takacs (alt invitat de marcă – şi de culoare, ţinând cont că e pictor). Mihai Arcadie Comănici, reluându-şi vechile şi bunele obiceiuri, ne-a delectat cu cinci tablete excelente cu destinatari printre cei prezenţi la lansare. Molipsindu-se de la onorabilul antevorbitor şi fără a-i plăti drepturi de autor, Ioan Henţ ne-a citit şi el câteva (adică trei) tablete, precedate de o inspirată rugăciune a cenaclistului credincios.
Despre antologii în general (reţineţi cuvântul, îl veţi mai reîntâlni!) şi depre unde se încadrează cea a luceferilor ne-a informat un general (ce v-am spus?), „generalul” Constantin Butunoi, vechi combatant al câmpurilor de luptă – inclusiv cele ale literaturii – pe timp de pace. Şi pentru instaurarea unei păci cât mai depline a mai depănat şi Mircea Iovi două scurte amintiri din istoria veche a unor cenacluri. După care pacea a fost uitată şi s-au declanşat mult aşteptatele ostilităţi, gustările solide sau lichide fiind atacate din toate direcţiile posibile şi imposibile de către toţi cei prezenţi. Cu toate astea, a durat ceva timp să încercăm să le dovedim (parţial). La sfârşit – adică după aproape trei ore de înfruntări şi confruntări dramatice – a trebuit să ne declarăm copleşiţi de superioritatea numerică a adversarilor, adversari care continuau să se prezinte şi să reziste pe poziţii sub formă de beri, vinuri (parcă aromate), sărăţele, cornuleţe, sandviciuri, dulciuri şi ce-or mai fi fost pe acolo, că de la o vreme nu le-am mai văzut nici noi prea bine. Iar acum cred că îmi voi lua o pauză – lungă şi binemeritată – ca să îmi revin. Măcar parţial...
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu