Se dedică amintirii celui care a fost şi va rămâne pentru noi doctorul Alexandru Petcu, decanul de vârstă al Cenaclului Luceafărul din Arad.
„Peste zece ani, la următoarea antologie, să nu mai faceţi asta… şi aia…” mă dăscălea Monşer, cu un soi de autoritate ce nu permitea niciun drept la replică, chiar în ziua lansării „Bornei de la kilometrul 2010”, făcându-mă să mă minunez de optimismul său…
Vorbitorii îşi lansau, în spaţiul aglomerat al sălii, gândurile, aceste manifestări ale fiinţării, materializate cu trudă în cuvinte. Exerciţiile lor de exegeză păcătuiau unele pentru că dădeau în hermeneutică, altele pentru că alunecau în „culturologie”.
Monşer pufnea şi la adresa unora şi la a celorlalţi. Cred că-şi dorea ca peste zece ani, cu ocazia lansării celei de-a treia antologii a scriitorilor Luceafărului, să aibă parte, din partea retorilor, de ceva mai multă pătrundere a sensurilor.
De la un timp se linişti. Privea departe, poate spre meleagurile Americii de Sud, ori ale Japoniei, cu ale căror parfumuri clădise în lumea viselor nişte lumi aşa cum le dorea. Pline de poezie. Şi sensibilitate, desigur. La care, la acestea toate, ne făcuse părtaşi.
Gauchos-ii asprii şi doamnele cu umbrele de vară, călcau străzile inundate de soare ale oraşelor de provincie sud-americane, afundându-şi cizmele cu toc înalt ori botinele dantelate în praful cărămiziu.
În port, fata orfană, cocoţată pe stiva de cherestea, era admirată de flăcăul mustăcios, înalt, purtând o pălărie tradiţională cu boruri largi.
Ea emana în juru-i liniştea plajelor pustii şi totodată neliniştea vântului, uneori zburdalnic, alteori năvalnic ce unduia sau biciuia, după plac, ierburile pampasului.
Aveau să trăiască împreună până când sufletul bărbatului ucis se va întrupa într-un cerb, iar părul cernit al femeii va încadra faţa-i îmbătrânită, iluminată însă de aceiaşi ochi albaştri ca marea, secaţi pentru totdeauna de lacrimi.
Monşer tresări, ceea ce mi-l aduse din nou în atenţie. Îi urmăream mimica feţei. Băgai de seamă că avea ochi albaştri, iar părul lui alb contrasta cu nuanţa pielii care părea tot timpul bronzată.
„E un mare timid” – gândii. „Sare întotdeauna primul să-şi spună opiniile. Deşi nu este totuşi foarte locvace. Mai degrabă crispat de avalanşa ideilor pe care se vede nevoit să le articuleze. Poate că nu suportă emoţiile şi atunci scapă cât mai curând posibil de datoria de a-şi spune părerea…”
Monşer îmi aruncă o privire fugară după care îşi împarte mimica dezaprobatoare între prezidiu şi ceilalţi participanţi. Renunţă la un moment dat şi revine la reveria ce tocmai îi fusese întreruptă de inflexiunea stridentă a vocii unui vorbitor.
„Ce i-or fi făcând pisicile? Ultima dată când ducele Dragobete găsise cutia de sardine stricate ne-a umplut toată sala de cenaclu cu senzaţia mirosului care invadase spaţiul lecturii” încerc eu un charientism, gustat desigur doar de mine însumi, atâta timp cât se petrecea sub formă de monolog interior.
Muncitorul japonez a rămas acolo în Japonia lui, lovit de trenul ce nu întârzia niciodată, ori poate călcat de bolovanul sisific al mecanicistului sofist în care evoluase. Oricum nu ar mai fi suportat tragedia ce i se întâmplase. Accidentul pe care şi-l atribuia îi răpise acea fiinţă dragă lui, care ţinea în gravitaţia normalităţii tot universul lui de robot uman, ori de om robotizat… Cum doriţi!
Ropotele de aplauze, care anunţă finalul „mieunatului” omenesc, trimit universul pisicesc înapoi în imaginaţie. Trecem cu toţii la „faza a doua”. Îi servesc lui Monşer un pahar cu licoare şi când îmi mulţumeşte, nu ştiu de ce, am o senzaţie ciudată. Are o licărire stranie în ochi. Parcă s-a hotărât să facă ceva, dar ţine secret despre ce e vorba. Îi simt ezitarea: parcă mi-ar spune, dar mai bine nu…
Mă înfior. Monşer are ceva din freamătul energetic al celui care lasă totul şi fuge de-acasă, ori a celui care părăseşte Maya şi se călugăreşte, aşa, brusc, inexplicabil… Că aşa vrea el, na!...
„Unde-o fi vrând să fugă!?...” gândesc, când îl văd cum se îndreaptă motăneşte spre uşă şi dispare.
„Doctorul Petcu nu mai e printre noi…” îmi spune la telefonul mobil, prietenul cenaclist.
Simt o mare tristeţe. Dar şi o ciudă, de parcă el singur, Monşer, ar fi vinovat.
„A plecat deci în America de Sud”, încerc un final optimist. „Nu ştiam că-şi făcuse deja bagajele. Îmi e un pic ciudă: putea să ne spună şi nouă ce intenţii are. Să ne fi luat rămas bun… Îmi vor lipsi lecţiile sale. Mai ales cele în care strecura semnele acelea nonverbale, prin care ne împărtăşea lucruri fundamentale despre gramatica vieţii…”
Curios! La vamă, i-au fost descoperite în bagaje câteva pisici, fără certificate internaţionale de sănătate…
Totuşi, a fost lăsat să treacă!...
Marius Golea
Arad
10.11.2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu