Suntem, de câteva zile, cu un „luceafăr” mai săraci. La 5 noiembrie 2010 Alexandru Petcu a părăsit această lume şi acest cenaclu. Soarta a făcut ca data (07.11.2010) şi ora înmormântării să fie aceleaşi cu ale lui Adrian Păunescu, doar cimitirul fiind altul, adică Micălaca din Arad, nu Belu din Bucureşti.
Despre Alexandru Petcu ştim că s-a născut la 6 mai 1930, la Constanţa, oraş în care a urmat şi cursurile liceului „Mircea cel Bătrân”. Facultatea de Medicină a început-o la Timişoara şi a terminat-o, în 1955, la Bucureşti. Din 1963 şi până la pensionare (1994) a fost medic oftalmolog la Policlinica CFR Arad.
Ultima sa participare la cenaclu (în calitate de decan de vârstă) a fost cea din 31 octombrie, data lansării festive a antologiei „Borna de la kilometrul 2010” (Editura „Concordia Arad” – 2010), antologie cu care se mândrea, mai ales că între pag. 139 şi 147 figurează şi el ca scriitor antologat, cu povestirile „Scrisoare de Crăciun” şi „Un gaucho erou”. Ca vechi cenaclist, Alexandru Petcu nu putea să lipsească nici din precedenta antologie cenaclieră „Şoapta... Strigătul...” („Gutenberg”, Arad – 2000), unde, între pag. 132 – 144 ne-a delectat cu trei proze scurte din serialul Dagoberţii.
A fost un prozator redutabil, cu inspiraţia veşnic tânără, surprinzându-ne la oricare nouă lectură cu deja proverbiala originalitate a subiectelor susţinută de fiecare dată de o vastă documentare, autorul ştiind să fie mereu imprevizibil şi mereu altul. Scrierile sale, chiar dacă uneori perfectibile, sunt ale unui profesionist. De cele mai multe ori, povestirile sale au o notă umoristică, pentru obţinerea căreia autorul s-a folosit de câteva procedee, printre preferatele sale numărându-se interesul pentru exagerare şi caricatură sau împingerea verosimilului dincolo de limite, frizând grotescul şi absurdul. Alteori a pedalat elegant în registrul ironic, ţinând bine cu mâinile şi de ghidon şi de pix, şi se pare că i-au ajuns mâinile pentru amândouă. Iar când a trecut la lucruri serioase (vezi povestirile incluse în antologia din 2010), a ştiut să-i găsească fiecăruia coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Însă indiferent de gradul de sobrietate al scrierilor sale, finalurile prozelor sale sunt aproape de fiecare dată antologice.
Doctorul Petcu a fost, de departe, cel mai harnic cititor al cenaclului. Amintesc în acest sens doar şedinţele de după vacanţa de vară 2009 la care şi-a prezentat creaţiile: 27.09, 11.10 şi 20.12 în 2009; 07.02, 07.03, 25.04, 23.05 şi 03.10 în 2010. Iar dintre locurile care l-au inspirat pot fi amintite, printre altele: fluviul Amazon, o rezervaţie din Congo, pampasul argentinian, zona Australia – Noua Zeelandă, arhipelagul nipon sau binecunoscutele şi mereu imprevizibilele meleaguri dâmboviţene.
Reproducem în continuare un scurt fragment dintr-una din creaţiile lui Al. Petcu:
„Plecară încet, încet, să nu îşi piardă poverile bătrâneţilor. Ajunşi la poarta cimitirului, calul se uită după stăpână o clipă şi-şi continuă drumul spre zăvoi, unde îl aştepta iarba de abia răsărită.
Cerbul meu, peste sute de ani vei fi considerat eroul naţiunii... peste mii de ani un faraon; şi ţi se va întocmi descendenţa ilustră – iar peste zeci de milenii vei fi un mit, al cărui nume, scris cu litere şterse, nu a putut fi descifrat. Încerc să stabilesc momentul în care destinul tău a luat-o pe panta tragică de om sau pe panta sublimă a istoriei.”
Tot la capitolul citate, câteva stihuri oftalmice, deoarece, ca orice prozator care se respectă, Al. Petcu a „comis” şi poezie:
„Noaptea
Toate florile au corole
Incolore.”
„Maseurul orb
Şi-a mutat în vârful degetelor
Privirea.”
„Impresionişti, bieţi discromaţi
Pictează macii nu în roşu sângeriu
Ci într-un trist maron cenuşiu.”
Alexandru Petcu va rămâne în mod cert în memoria noastră. Nu doar ca un adevărat globe-trotter literar. Ci şi ca veşnicul (un „veşnic” care, din păcate, s-a sfârşit) „spărgător de gheaţă”, cel care, nici bine terminate lecturile colegilor „luceferi”, se şi înscria (întotdeauna primul!) la cuvânt pentru a le comenta concis şi competent. Sau ca şi creatorul megasimpaticilor Dagoberţi, adică a micului pisoi preşcolar şi a bunicului său, ducele Dagobert.
Şi vom mai ţine minte ultimul pahar de vin pe care dl. Petcu l-a ciocnit cu noi, cu doar câteva zile în urmă...
Iar acum, la vremea despărţirii, impresionaţi şi trişti, îţi spunem, doctore, adio...
Îndurerat, cenaclul „Luceafărul” Arad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu