Acum, că ştim despre ce vorbim, să-i luăm la purecat pe cei trei cititori de azi, 12 decembrie. Bineînţeles, pe rând, nu toţi odată.
Bărbaţii, ambii ofiţeri activi sau în rezervă şi curajoşi fără măsură, au trimis-o la înaintare (sub camuflajul politeţii) pe soldata neinstruită într-ale milităriei dar temeinic instruită într-ale poeziei Carla Ivănescu.
Care ne-a atacat cu o rafală de 11 ape (cele 11 poeme prezentate aveau toate titlul „ape” urmat de câte un număr de la 1 la 11). Ape uneori transparente, alteori intenţionat tulburi, uneori calme, alteori zbuciumate, uneori dulci, alteori sărate. Iar din toate aceste „ape” a rezultat o apă marcă înregistrată: Apa Carla (nu e nici o greşeală de tipar). Şi ca să mă spăl cu apele autoarei, dau câteva citate: „trebuie să finalizez sculptura / mâine mai polizez nişte oase // întotdeauna linişte / până în măduvă... / probabil că moartea / vrea să o gust” (ape 3); „când te înalţi / în deşert / totul e auriu şi galben şi lumină / toate încep şi se termină la orizont / umbrele nu sunt ale tale” (ape 5). Şi mai două ape integrale:
ape 6
orice privire aruncată
în tine
se mişcă în cercuri
concentric
ape 7
ancorat în real
greu mişti nisipurile la capătul lumii
negru, apoi alb, alb
să poţi visa
să-ţi părăseşti trupul
pentru alte realităţi
să vii să-mi povesteşti metafore
după ce ai pus punct
găseşti ancora nemişcată
şi eşti gri
şi spălăcit
şi mat
De fapt, începând de la „ape 3” şi până la final (cu excepţia ultimelor patru versuri), cam totul poate fi citat şi pus în vitrină. Iar noi, bucurându-ne că am scăpat nestropiţi, aşteptăm de la Carla urmări la fel de interesante, chiar dacă mai puţin umede.
După avangarda feminină şi graţioasă a urmat grosul trupelor. Formate din... dintr-un singur ofiţer (în rezervă), dar de rang înalt. Şi în ierarhiile militare, şi într-ale poeziei. L-aţi recunoscut, sper, pe „generalul” Constantin Butunoi.
În primul său poem, se arată interesat de soarta ingrată a poeziei în zilele noastre. În următoarele trei îşi tratează cordul sub mult prea atenta supraveghere a medicilor, oferindu-ne cu generozitate câteva pasaje antologice: „azi medicul e în toane bune / prescrie / sănătate şi viaţă lungă / într-o veselie / e în stare să externeze toţi pacienţii”; „şi alt argument mai tare n-am / şi nici nu pot ofta / face rău la inimă” (face rău la inimă); „...doar / cârcotaşii şi răuvoitorii susţin / cum că aş fi de vină / pentru drumurile greşite / pe care umblă inima mea” (drumurile greşite); „să fiu mustrat sever / pentru că ador petrecerile / şi nu lipsesc de la chermeze / sfidând grosolan / normele de comportare stipulate / în statutul cardiacului” (autorizaţie). Tot pe teme medicale sunt şi următoarele două poeme, de această dată observaţia autorului fiind oarecum distantă, neimplicată. Câteva versuri musai trebuie citate şi de aici: „cum lucrurile nu păreau să se oprească aici / halatul şef se simţi obligat să-l avertizeze pe individ / privind riscurile la care se va expune dacă va continua / pentru că lumea halatelor e extenuată / şi materialele de intervenţie sunt epuizate” (pe vremuri de criză); „ghinion nemaipomenit / să ajungi responsabil cu vieţile / acestor triste epave ivite / din cine ştie ce cotloane sordide / o pedeapsă mai mare ca asta / nici că există / bolnavii sunt nişte inconştienţi / care cer cu neruşinare / să li se prelungească zilele” (şi medicii au zile proaste). Înmulţirea scăpată de sub control a festivalurilor îi prilejuieşte lui C-tin Butunoi o concluzie memorabilă: „ce vremuri un festival şi trei beţii / acum trei festivaluri n-ajung pentru o beţie” (festival în vreme de criză). Al optulea poem trebuie neapărat redat în întregime:
cum se produc minunile
când au început pietrele
să se bulucească în biata mea fiere
i-am oferit celui de sus ocazia
să facă o minune
era şi cazul
voci cârcotaşe
cleveteau pe la colţuri
minunile din timpurile biblice
erau aproape uitate
m-am pus deci pe aşteptare
îndurând stoic crizele nemiloase
într-un târziu cel de sus
din comoditate cred
m-a dat pe mâna unui chirurg
şi minunea s-a produs
Ultimele două poeme, în care autorul priveşte cu regret în urmă şi nu-şi mai zăreşte nici copilăria, nici fiul campion de şah, sunt de o factură emotivă accentuată. Iar versurile finale ale ultimului poem sunt de-a dreptul zguduitoare: „vecinilor le-am spus de o mare reuşită / de atunci mă cred cu mintea rătăcită / în zadar le spun că fiul meu / e plecat pentru vecie în turneu” (în fiecare turneu). Luăm o scurtă pauză, ca să-i respectăm poetului imensa durere, apoi tragem concluziile: dacă e adevărat că marile genii sunt neînţelese, atunci Constantin Butunoi este excepţia care întăreşte regula. Pe el nu numai că îl înţelegem, şi încă bine, dar ne înţelege şi ne acceptă şi el pe noi! Iar după o asemenea caracterizare, nu are decât să aştepte primirea premiului Nobel şi să candideze împotriva Elenei Udrea.
Ariergarda scriitorilor-cititori a fost condusă, compusă şi încheiată de un alt ofiţer, de data aceasta unul activ, pe nume Marius Golea. Ale cărui proze (două), chiar dacă citite într-un ritm cam alert, au curs firesc, au avut pe alocuri şi ironie şi umor, explicitări ale preferinţelor şi jocuri de cuvinte, alăturări meşteşugite şi multe altele, inclusiv expresii sau fraze citabile. Exemplific din prima proză, „Cărţile din hipermarket” cu subtitlul (inspirat şi sugestiv!) „cultură de raft”: „Cu un ultim efort, luptându-se cu sine însuşi, dar şi cu însuşi sinele lui, aruncă precum un harpon spre omorârea balenei mâna dreaptă...” Mai una: „Îşi reluă ocupaţia cu destul de multă greutate. Fusese rupt de două ori cordonul ombilical al dependenţei sale de cărţi şi acum părea că nu se mai reface vraja iniţială.”. Pentru refacerea vrajei mai adaug că al doilea text a fost (şi încă mai este) o excelentă parabolă parodiatoare a actualei situaţii portocalii strâmbe şi în curs de scufundare. La finalul prestaţiei sale, Marius Golea ne-a prezentat dovada că nici poezia nu a scăpat plurivalenţelor potenţialului său creator. Ca să rămână o urmă şi pe blog, iată finalul poemului „Pe drum”: „Iar în acea singurătate fără capăt, / ce din prea multă dăruire s-a ivit, / eu voi rămâne pururea în treacăt... / Căci, iată: n-am tăcut! / Oare-am vorbit?...”
Iar dacă la această întâlnire literatura a fost multă şi bună, apoi bucatele şi lichidele însoţitoare au fost de-a dreptul excesive. Nici nu ştiu cum au rezistat combatanţii pe poziţii, subsemnatul retrăgându-mă strategic după doar un ceas de repriză a treia.
Ultima şedinţă de cenaclu din acest an va fi festivă şi va avea loc în data de 19 decembrie, când fiecare „luceafăr” va citi ce va crede de cuviinţă (cu condiţia ca ceilalţi să îl asculte) şi fiecare va consuma ce-şi va aduce de acasă (şi eventual ce a mai rămas de la şedinţa precedentă...)
H. Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu