CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (9 / 26)

Rareori le-a fost dat „luceferilor” să aibă parte de o şedinţă atât de animată. Parcă toţi voiau să îşi spună părerile (ceea ce nu e rău), să aducă unele corecturi sau modificări, să laude şi/sau să critice.

Şi nimeni nu a făcut economie de cuvinte. Prelungirea comentariilor muuult peste program a făcut-o pe Maria Aiftincăi să piardă tramvaiul spre Vladimirescu.

Iar cel care a declanşat această sarabandă a cuvintelor ce parcă nu se mai terminau a fost Eugen Pădurean.

Care ne-a citit două proze de facturi total diferite. Însă chiar şi faptul că ne-a prezentat creaţii în proză i-a mirat pe unii, fiindcă îl ştiam poet, ba chiar aşteptam – şi aşteptăm în continuare – să debuteze cu un volum individual de poezie căruia îi cunoaştem şi titlul: „Verde de iederă”.

Să luăm la rând cele două texte, însă în ordinea inversă a prezentării în cenaclu.
„Poveste de iarnă fără Moş Crăciun” este o proză poematică, aproape un poem în proză, gen destul de la modă în literatura română de azi. Doar că Eugen Pădurean a ales o variantă mai prăfuită a acestuia, cea romantic-erotică. Dar pe care a întors-o bine din condei şi a tratat-o profesionist, culegând aprecieri unanime. Totuşi, pe lângă laude, s-a mai insinuat că e prea multă zăpadă şi, concomitent, prea mulţi cocori. Pe unii asta i-a deranjat. Pe alţii nu. Însă pasajul care a stârnit cele mai multe comentarii – şi toate extremiste – este următorul:
„Deodată bătu gongul zorilor. „Am aţipit pe-un gând” mi-ai spus. Vechiul an se răcise. La picioarele noastre pe o oliţă de argint plângea cu sughiţuri Noul An.”
Pe unii i-a tare deranjat „oliţa de argint”, pe când alţii – printre care şi necriticul de mine – au considerat că aici poezia aproape romantică se împleteşte reuşit cu proza cea mai prozaică.

În „Nopţi ciudate”, o proză ceva mai de amploare, stilul se schimbă. Autorul încearcă şi, zic eu, reuşeşte să ne demonstreze că este un bun povestaş. Naraţiunea curge firesc în cea mai mare parte, trecerea, repetată, de la timpul prezent la trecut – şi viceversa – făcându-se aproape pe nesimţite, povestirea în povestire este şi ea prezentă iar nopţile acelea ciudate care dau şi titlul lucrării sunt amintite exact atâta cât este nevoie. Nici mai mult, nici mai puţin. Planurile se schimbă destul de des, vâna prozatorului se simte atât la prezentarea acţiunii cât şi la descrierile de obiecte sau decoruri. Poate mai puţin credibile sunt unele dialoguri – şi aici fac referire în special la secvenţa cam patetică cu recitarea pe rând şi în cor a „Mistreţului cu colţi de argint”. Mai sunt porţiuni de text care ar suporta mici stilizări şi corecturi, însă, în ansamblu, proza poetului Eugen Pădurean mi-a şi ne-a făcut o impresie bună. Ca să vă puteţi forma o părere (parţială) despre această povestire, autorul ne oferă în cele ce urmează o mostră:
“Pe Isaac-baci l-am cunoscut la începutul unei veri timpurii, spre sfârşitul celor trei ceasuri rele ale unei zile de marţi. Căscam ochii prin Piaţa Catedralei căutând un lucru imposibil: ulei de dovleac ieftin. Mă târguiam cu un fost elev ce părea dispus să mai lase ceva din preţ când, deodată, din partea opusă a pieţii, printre tarabe, se stârni o rumoare. Un bătrân căzut la pământ ţipa: hoţul! Alte glasuri repetară ca un ecou: hoţul! hoţul! Ţipetele se înteţiră, auzeam din ce în ce mai aproape tropăituri şi fluierături. M-am ridicat în vârful picioarelor privind în jur. Pe culoarul încadrat de tarabele precupeţilor, o matahală de om, mai mult lat decât lung, alerga înnebunit, parcă rostogolindu-se, răsturnând şi dând de pământ totul în cale. Îl urmăreau îndeaproape doi agenţi de pază năduşiţi, unul bondoc, cu cascheta în mâna stângă şi bastonul de cauciuc în cea dreaptă, celălalt, un tânăr înalt şi slăbănog, cu un spray paralizant în mână şi capul descoperit. În urma lor, ca o umbră, alerga gloata de gură-cască dornică de spectacol ieftin de circ. Alergatul venea spre mine aţă, cu o viteză uluitoare, ţinând într-o mână ceva ce aducea cu o gentuţă de piele. Era clar! “C’etait un voleur” ar fi zis francezul.
Huiduma ajunse în faţa mea. Cu părul vâlvoi, cu valuri de sudoare inundându-i ochii şi gâtul murdar, cu groaza ştanţată pe faţă – de n-ai fi ştiut ce hram poartă, mai că te lovea mila. De trecea de mine, dus era! Să-l înfrunt singur ar fi fost un gest necugetat: în cel mai fericit caz m-aş fi trezit aruncat vreo trei-patru metri peste tarabe, printre roşii timpurii şi hălci de slănină. Şi-n timp ce în zecimi de secundă căutam o soluţie salvatoare, subconştientul meu găsi rezolvarea: ajuns în drept cu mine, cu viteza şi precizia mangustei care apucă ceafa cobrei regale, piciorul meu împinse spre interior piciorul lui ridicat în aer, cel stâng. Efectul fu dezastruos: dând cu stângul în dreptul se dădu peste cap, scăpând din mână obiectul “muncii” sale. Se izbi cu capul de tabla tarabei făcând un zgomot înfiorător de balcon desprins de la etaj şi rămase lat; aşa credeam eu. Nici n-am apucat să mă îngrozesc de ce s-ar fi putut întâmpla, că huiduma se răsuci odată ca un tanc cu şenila ruptă, sări brusc în picioare şi aruncă cu putere un obiect metalic spre mine. Şi acum mă mai felicit pentru inspiraţia de a-mi mişca spre dreapta capul cu vreo doi centimetri. Cuţitul îmi făcu vânt jugularei şi se înfipse într-o funie de usturoi de pe tarabă.
Cei doi agenţi de pază se apropiau în goană şi huiduma dispăru în grabă în dosul gheretelor, nu înainte de a-mi arunca o privire ucigătoare pe care n-am s-o uit toată viaţa, privire cu un mesaj clar: a doua oară nu va mai greşi ţinta!”

Final de citat care îmi ridică mingea (cuvintele) la fileu, dându-mi posibilitatea să închei că eu nu mi-am greşit ţinta, ducând (cu chiu, cu vai) la bun sfârşit şi această pseudocronică de cenaclu.

Horia Şt. Simon