Decorurile sărbătoreşti împreună cu mulţimea bucatelor (gustoase) şi a lichidelor (unul mai îmbietor ca altul) au încercat şi, parţial, au reuşit să atenueze atmosfera hibernală datorată gradelor puţine (coloneilor, nu săriţi, făceam aluzie doar la cele Celsius) din încăpere şi calităţii mai slabe a literaturii ce s-a expus analizelor noastre.
Să nu ne ascundem după deget, textele citite la şedinţa „luceferilor” din 06.02.2011 nu pot fi declarate publicabile decât după ample lucrări de renovare şi recondiţionare. Sau pot fi publicate (aşa cum ne-a şi ameninţat una dintre cititoare) în regie proprie, ca să rămână urmele eforturilor ei intelectuale. Nişte urme la care, deocamdată, eu îi propun să renunţe. Dar să-i luăm pe rând, în ordinea citirii.
Prima, Maria Aiftincăi, după o autoprezentare – introducere mult prea lungă, a continuat cu o lectură grăbită a unor, hai să-i zicem, catrene, care, zic eu, necriticul, îi sunt, în perioada actuală a evoluţiei sale, nepotrivite. Mult prea puţine reuşite în marele deşert al celorlalte versuri. Poate vina e la mine, că nu rezonez cu creaţiile dânsei. În caz contrar sunt două posibilităţi: sau se întoarce la genul care a consacrat-o, poezia populară, sau reia cu amănuntul toate aceste catrene, plivindu-le şi remodelându-le cu simţ de răspundere, având grijă în plus şi la respectarea ritmului şi a rimei. Dar, ca să vedeţi că situaţia nu e atât de tragică (doar pretenţiile necriticului sunt exagerate), vă las în continuare în compania câtorva catrene mai răsărite (şi lăudate) de-ale Mariei Aiftincăi.
Minutul câştigat
Trec minutele în zbor
Şi când faci bilanţul lor
Nu-ţi aduce-un ceas ratat
Cât minutul câştigat.
Jos cu birocraţia
Jos cu birocraţia, jos!
Şopteşte Petre, tacticos.
Ce să vezi printr-un grilaj?
Se-aruncă de la etaj.
Critici în cenaclu
La noi nu există amânări
Chiar de-am sta cu lumânări.
Criticii, vii în adunări,
Obosesc urcând pe scări.
Nu fi măgar
E-un post de mare importanţă,
Te poartă demn şi cu prestanţă,
Să nu fi zbir sau arbitrar,
Să fii atent. Nu fi măgar.
Poetul Constantin Grigoroşcuţă a sperat că ne va lăsa gură cască cu eseul său intitulat „Literatură pentru ...cascăgură... – Scrisul... sau ...justiţia scrisului”. Un eseu pe alocuri (în intenţie) umoristic, despre evoluţia în variantă personală a scrisului, din preistorie şi până la civilizaţia cea mai avansată, pe numele ei cenaclul literar. Un text scurt (doar o pagină şi jumătate) şi pe alocuri scremut. Şi care, după o mică mare revizuire, ar putea fi publicabil pe de-a-ntregul. Deocamdată e doar parţial. Şi vă redau două dintre aceste parţiabilităţi:
„Masculii animalelor îşi marcau teritoriul şi transmiteau femelelor virilitatea lor... prin ridicarea unui picior din spate, la un copac...
O fi existând vreo analogie între scrierea de atunci a animalelor şi cea a scriitorilor de azi? Nu ştiu...”
„SMS-uri dure sau SMS-uri smiorcăieli de pisicuţe... Dacă ar fi pe faţă, te-ar zgâria... Aşa, săgetează doar inimi...
Mai târziu a apărut MAREA BĂLĂCĂREALĂ între scriitoraşi... la distanţă...
De aceea, în final a fost necesară înfiinţarea JUSTIŢIEI SCRISULUI, adică bălăcăreala faţă-n faţă.
Aşa a apărut CENACLUL LITERAR...”
În concluzie, am rămas cu gurile necăscate pe perioada lecturilor, însă am recuperat din greu în cursul reprizei a treia, când le-am căscat în mod repetat, aprovizionându-le din belşug de fiecare dată. (Ar fi trebuit să nu pun punct, ci trei puncte, însă le-a utilizat C. Grigoroşcuţă pe toate)
Horia Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu