Monşer a plecat… un luceafăr s-a stins…

Se dedică amintirii celui care a fost şi va rămâne pentru noi doctorul Alexandru Petcu, decanul de vârstă al Cenaclului Luceafărul din Arad.

„Peste zece ani, la următoarea antologie, să nu mai faceţi asta… şi aia…” mă dăscălea Monşer, cu un soi de autoritate ce nu permitea niciun drept la replică, chiar în ziua lansării „Bornei de la kilometrul 2010”, făcându-mă să mă minunez de optimismul său…
Vorbitorii îşi lansau, în spaţiul aglomerat al sălii, gândurile, aceste manifestări ale fiinţării, materializate cu trudă în cuvinte. Exerciţiile lor de exegeză păcătuiau unele pentru că dădeau în hermeneutică, altele pentru că alunecau în „culturologie”.
Monşer pufnea şi la adresa unora şi la a celorlalţi. Cred că-şi dorea ca peste zece ani, cu ocazia lansării celei de-a treia antologii a scriitorilor Luceafărului, să aibă parte, din partea retorilor, de ceva mai multă pătrundere a sensurilor.
De la un timp se linişti. Privea departe, poate spre meleagurile Americii de Sud, ori ale Japoniei, cu ale căror parfumuri clădise în lumea viselor nişte lumi aşa cum le dorea. Pline de poezie. Şi sensibilitate, desigur. La care, la acestea toate, ne făcuse părtaşi.
Gauchos-ii asprii şi doamnele cu umbrele de vară, călcau străzile inundate de soare ale oraşelor de provincie sud-americane, afundându-şi cizmele cu toc înalt ori botinele dantelate în praful cărămiziu.
În port, fata orfană, cocoţată pe stiva de cherestea, era admirată de flăcăul mustăcios, înalt, purtând o pălărie tradiţională cu boruri largi.
Ea emana în juru-i liniştea plajelor pustii şi totodată neliniştea vântului, uneori zburdalnic, alteori năvalnic ce unduia sau biciuia, după plac, ierburile pampasului.
Aveau să trăiască împreună până când sufletul bărbatului ucis se va întrupa într-un cerb, iar părul cernit al femeii va încadra faţa-i îmbătrânită, iluminată însă de aceiaşi ochi albaştri ca marea, secaţi pentru totdeauna de lacrimi.
Monşer tresări, ceea ce mi-l aduse din nou în atenţie. Îi urmăream mimica feţei. Băgai de seamă că avea ochi albaştri, iar părul lui alb contrasta cu nuanţa pielii care părea tot timpul bronzată.
„E un mare timid” – gândii. „Sare întotdeauna primul să-şi spună opiniile. Deşi nu este totuşi foarte locvace. Mai degrabă crispat de avalanşa ideilor pe care se vede nevoit să le articuleze. Poate că nu suportă emoţiile şi atunci scapă cât mai curând posibil de datoria de a-şi spune părerea…”
Monşer îmi aruncă o privire fugară după care îşi împarte mimica dezaprobatoare între prezidiu şi ceilalţi participanţi. Renunţă la un moment dat şi revine la reveria ce tocmai îi fusese întreruptă de inflexiunea stridentă a vocii unui vorbitor.
„Ce i-or fi făcând pisicile? Ultima dată când ducele Dragobete găsise cutia de sardine stricate ne-a umplut toată sala de cenaclu cu senzaţia mirosului care invadase spaţiul lecturii” încerc eu un charientism, gustat desigur doar de mine însumi, atâta timp cât se petrecea sub formă de monolog interior.
Muncitorul japonez a rămas acolo în Japonia lui, lovit de trenul ce nu întârzia niciodată, ori poate călcat de bolovanul sisific al mecanicistului sofist în care evoluase. Oricum nu ar mai fi suportat tragedia ce i se întâmplase. Accidentul pe care şi-l atribuia îi răpise acea fiinţă dragă lui, care ţinea în gravitaţia normalităţii tot universul lui de robot uman, ori de om robotizat… Cum doriţi!
Ropotele de aplauze, care anunţă finalul „mieunatului” omenesc, trimit universul pisicesc înapoi în imaginaţie. Trecem cu toţii la „faza a doua”. Îi servesc lui Monşer un pahar cu licoare şi când îmi mulţumeşte, nu ştiu de ce, am o senzaţie ciudată. Are o licărire stranie în ochi. Parcă s-a hotărât să facă ceva, dar ţine secret despre ce e vorba. Îi simt ezitarea: parcă mi-ar spune, dar mai bine nu…
Mă înfior. Monşer are ceva din freamătul energetic al celui care lasă totul şi fuge de-acasă, ori a celui care părăseşte Maya şi se călugăreşte, aşa, brusc, inexplicabil… Că aşa vrea el, na!...
„Unde-o fi vrând să fugă!?...” gândesc, când îl văd cum se îndreaptă motăneşte spre uşă şi dispare.
„Doctorul Petcu nu mai e printre noi…” îmi spune la telefonul mobil, prietenul cenaclist.
Simt o mare tristeţe. Dar şi o ciudă, de parcă el singur, Monşer, ar fi vinovat.
„A plecat deci în America de Sud”, încerc un final optimist. „Nu ştiam că-şi făcuse deja bagajele. Îmi e un pic ciudă: putea să ne spună şi nouă ce intenţii are. Să ne fi luat rămas bun… Îmi vor lipsi lecţiile sale. Mai ales cele în care strecura semnele acelea nonverbale, prin care ne împărtăşea lucruri fundamentale despre gramatica vieţii…”
Curios! La vamă, i-au fost descoperite în bagaje câteva pisici, fără certificate internaţionale de sănătate…
Totuşi, a fost lăsat să treacă!...

Marius Golea
Arad
10.11.2010

UN „LUCEAFĂR” PLECAT SPRE O ALTĂ CONSTELAŢIE...

Suntem, de câteva zile, cu un „luceafăr” mai săraci. La 5 noiembrie 2010 Alexandru Petcu a părăsit această lume şi acest cenaclu. Soarta a făcut ca data (07.11.2010) şi ora înmormântării să fie aceleaşi cu ale lui Adrian Păunescu, doar cimitirul fiind altul, adică Micălaca din Arad, nu Belu din Bucureşti.
Despre Alexandru Petcu ştim că s-a născut la 6 mai 1930, la Constanţa, oraş în care a urmat şi cursurile liceului „Mircea cel Bătrân”. Facultatea de Medicină a început-o la Timişoara şi a terminat-o, în 1955, la Bucureşti. Din 1963 şi până la pensionare (1994) a fost medic oftalmolog la Policlinica CFR Arad.
Ultima sa participare la cenaclu (în calitate de decan de vârstă) a fost cea din 31 octombrie, data lansării festive a antologiei „Borna de la kilometrul 2010” (Editura „Concordia Arad” – 2010), antologie cu care se mândrea, mai ales că între pag. 139 şi 147 figurează şi el ca scriitor antologat, cu povestirile „Scrisoare de Crăciun” şi „Un gaucho erou”. Ca vechi cenaclist, Alexandru Petcu nu putea să lipsească nici din precedenta antologie cenaclieră „Şoapta... Strigătul...” („Gutenberg”, Arad – 2000), unde, între pag. 132 – 144 ne-a delectat cu trei proze scurte din serialul Dagoberţii.
A fost un prozator redutabil, cu inspiraţia veşnic tânără, surprinzându-ne la oricare nouă lectură cu deja proverbiala originalitate a subiectelor susţinută de fiecare dată de o vastă documentare, autorul ştiind să fie mereu imprevizibil şi mereu altul. Scrierile sale, chiar dacă uneori perfectibile, sunt ale unui profesionist. De cele mai multe ori, povestirile sale au o notă umoristică, pentru obţinerea căreia autorul s-a folosit de câteva procedee, printre preferatele sale numărându-se interesul pentru exagerare şi caricatură sau împingerea verosimilului dincolo de limite, frizând grotescul şi absurdul. Alteori a pedalat elegant în registrul ironic, ţinând bine cu mâinile şi de ghidon şi de pix, şi se pare că i-au ajuns mâinile pentru amândouă. Iar când a trecut la lucruri serioase (vezi povestirile incluse în antologia din 2010), a ştiut să-i găsească fiecăruia coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Însă indiferent de gradul de sobrietate al scrierilor sale, finalurile prozelor sale sunt aproape de fiecare dată antologice.
Doctorul Petcu a fost, de departe, cel mai harnic cititor al cenaclului. Amintesc în acest sens doar şedinţele de după vacanţa de vară 2009 la care şi-a prezentat creaţiile: 27.09, 11.10 şi 20.12 în 2009; 07.02, 07.03, 25.04, 23.05 şi 03.10 în 2010. Iar dintre locurile care l-au inspirat pot fi amintite, printre altele: fluviul Amazon, o rezervaţie din Congo, pampasul argentinian, zona Australia – Noua Zeelandă, arhipelagul nipon sau binecunoscutele şi mereu imprevizibilele meleaguri dâmboviţene.
Reproducem în continuare un scurt fragment dintr-una din creaţiile lui Al. Petcu:
„Plecară încet, încet, să nu îşi piardă poverile bătrâneţilor. Ajunşi la poarta cimitirului, calul se uită după stăpână o clipă şi-şi continuă drumul spre zăvoi, unde îl aştepta iarba de abia răsărită.
Cerbul meu, peste sute de ani vei fi considerat eroul naţiunii... peste mii de ani un faraon; şi ţi se va întocmi descendenţa ilustră – iar peste zeci de milenii vei fi un mit, al cărui nume, scris cu litere şterse, nu a putut fi descifrat. Încerc să stabilesc momentul în care destinul tău a luat-o pe panta tragică de om sau pe panta sublimă a istoriei.”
Tot la capitolul citate, câteva stihuri oftalmice, deoarece, ca orice prozator care se respectă, Al. Petcu a „comis” şi poezie:
„Noaptea
Toate florile au corole
Incolore.”
„Maseurul orb
Şi-a mutat în vârful degetelor
Privirea.”
„Impresionişti, bieţi discromaţi
Pictează macii nu în roşu sângeriu
Ci într-un trist maron cenuşiu.”
Alexandru Petcu va rămâne în mod cert în memoria noastră. Nu doar ca un adevărat globe-trotter literar. Ci şi ca veşnicul (un „veşnic” care, din păcate, s-a sfârşit) „spărgător de gheaţă”, cel care, nici bine terminate lecturile colegilor „luceferi”, se şi înscria (întotdeauna primul!) la cuvânt pentru a le comenta concis şi competent. Sau ca şi creatorul megasimpaticilor Dagoberţi, adică a micului pisoi preşcolar şi a bunicului său, ducele Dagobert.
Şi vom mai ţine minte ultimul pahar de vin pe care dl. Petcu l-a ciocnit cu noi, cu doar câteva zile în urmă...
Iar acum, la vremea despărţirii, impresionaţi şi trişti, îţi spunem, doctore, adio...






Îndurerat, cenaclul „Luceafărul” Arad

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (4 / 21)

Da, de data aceasta nu ne-am mai răzgândit. Întâmplător (sau poate nu) am reuşit (în sfârşit) să ne lansăm antologia. Şi n-am făcut-o oricum, ci bătând toate recordurile. În primul rând cel de prezenţă, numărul participanţilor ajungând la 36 (bine că n-au fost mai mulţi, că altfel trebuia să ne mutăm pe un stadion). Iar numărătoarea a fost riguroasă, verificată inclusiv de subsemnatul. Roberta Anastase cu aritmeticele ei superioare n-are aici nici un amestec.



Ar mai fi de pomenit şi noul record de timp, în special de timp dedicat discuţiilor (şi libaţiilor) libere. Ora la care ultimii combatanţi au părăsit (cu greu, şi doar sub ameninţarea măturii femeii de serviciu) sala de cenaclu a fost 14.50 plus câteva secunde. Dar să vă explic în mod necritic ce s-a petrecut până la această oră înaintată.
Paşnicele ostilităţi au fost deschise de preşedintele nostru (nu obosesc să menţionez că e vorba de Vladimir Belity şi nu de Traian Bă... mă rog, cred că ştiţi la cine mă refer). Acesta (Vladimir, nu celălalt), după un cuvânt de bun venit adresat tuturor celor prezenţi, a făcut un destul de consistent istoric al cenaclului de la data fiinţării acestuia în sediul Casei Sindicatelor.
A urmat Horia Simon (parcă am mai auzit undeva acest nume...) cu o alocuţiune intitulată (inspirat, cum altfel!) „Amintiri de la naşterea unui copil cu 26 de părinţi” în care a încercat să descrie traseul antologiei de la faza de proiect până la eleganta apariţie editorială pentru a cărei lansare ne-am adunat. La final, într-un anunţ extrem de important pentru toţi cei prezenţi şi pentru întreaga omenire, a declarat în mod oficial şi solemn lansată antologia luceferilor intitulată „Borna de la kilometrul 2010”. Şi a mai declarat deschis sezonul comentariilor favorabile scrise sau vorbite pe marginea acesteia. Reţineţi, doar favorabile! Aplauzele mai mult sau mai puţin furtunoase au punctat din loc în loc discursul şi declaraţiile. Atâta doar că aplauzele erau la comandă.
În continuare, Petre Şteţcu, patronul editurii „Concordia”, ne-a vrăjit şi el vreo două minute, însă fără să divulge secretul obţinerii unui produs final (antologia de cenaclu) atât de reuşit.
Scriitorul Horia Ungureanu ne-a vorbit apoi despre cenacluri în general şi despre „Luceafărul” în special, despre unii dintre autorii antologaţi (inclusiv despre creaţii anterioare ale acestora, dovadă – nici nu aveam îndoieli în privinţa asta – că este un martor avizat al vieţii literare arădene şi mondiale), despre aspectul şi conţinutul volumului, despre... Ne-ar mai fi spus multe, dar biletul său de voie expira la ora 12 (chiar dacă a venit însoţit de consoartă), aşa că, spre regretul tuturor, a trebuit să plece către casă mai repede, chiar (mare ghinion) înainte de începerea pantagruelicului festin.
Dar să nu anticipăm. Până atunci au mai fost câţiva vorbitori, deşi lumea nu prea mai avea răbdare să-i asculte. Gligor Sava (care avusese scurte intervenţii-completări şi pe parcursul „istoriei” lui V. Belity) ne-a citit – bineînţeles din Propria-I Operă – un catren despre Mihai Takacs (alt invitat de marcă – şi de culoare, ţinând cont că e pictor). Mihai Arcadie Comănici, reluându-şi vechile şi bunele obiceiuri, ne-a delectat cu cinci tablete excelente cu destinatari printre cei prezenţi la lansare. Molipsindu-se de la onorabilul antevorbitor şi fără a-i plăti drepturi de autor, Ioan Henţ ne-a citit şi el câteva (adică trei) tablete, precedate de o inspirată rugăciune a cenaclistului credincios.
Despre antologii în general (reţineţi cuvântul, îl veţi mai reîntâlni!) şi depre unde se încadrează cea a luceferilor ne-a informat un general (ce v-am spus?), „generalul” Constantin Butunoi, vechi combatant al câmpurilor de luptă – inclusiv cele ale literaturii – pe timp de pace. Şi pentru instaurarea unei păci cât mai depline a mai depănat şi Mircea Iovi două scurte amintiri din istoria veche a unor cenacluri. După care pacea a fost uitată şi s-au declanşat mult aşteptatele ostilităţi, gustările solide sau lichide fiind atacate din toate direcţiile posibile şi imposibile de către toţi cei prezenţi. Cu toate astea, a durat ceva timp să încercăm să le dovedim (parţial). La sfârşit – adică după aproape trei ore de înfruntări şi confruntări dramatice – a trebuit să ne declarăm copleşiţi de superioritatea numerică a adversarilor, adversari care continuau să se prezinte şi să reziste pe poziţii sub formă de beri, vinuri (parcă aromate), sărăţele, cornuleţe, sandviciuri, dulciuri şi ce-or mai fi fost pe acolo, că de la o vreme nu le-am mai văzut nici noi prea bine. Iar acum cred că îmi voi lua o pauză – lungă şi binemeritată – ca să îmi revin. Măcar parţial...

H. Şt. Simon