CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (3 / 20)

Ei bine, promisiunea din cronica trecută ca la 17 octombrie să aibă loc lansarea oficială a antologiei cenaclului „Luceafărul” nu a fost respectată. Oricum, în acest domeniu (al nerespectărilor) suntem mult – dar mult de tot – în urma politicienilor, în general, şi a celor de la putere, în special. Plus că noi avem şi motive întemeiate: preşedintele (de cenaclu, Vladimir Belity pe numele său) a fost invitat la o nuntă iar locţiitorul său (Constantin Butunoi) a fost chemat pe plaiurile natale pentru a fi declarat cetăţean de onoare al comunei Bălăbăneşti. Şi doar nu era să ne lansăm (în spaţiu!) în lipsa conducătorilor noştri iubiţi? O fi ea democraţie, dar nici chiar aşa... Unde am rămas? A, da, la aşa... Aşa că am amânat-o (lansarea antologiei) pe data viitoare, 31 octombrie. De data asta nu ne mai răzgândim!
Din cauza absenţelor pomenite, lucrările şedinţei au fost conduse (scuzaţi mirosul insistent al limbii de lemn) de locţiitorul locţiitorului de preşedinte. Şi a cam făcut-o la modul amatoristic.

Dar deranjul mai mare ni l-a făcut Doina Bonţa-Bojidar care, deşi era programată să citească, nu s-a prezentat, chiar dacă a fost aşteptată 25 de minute peste ora fixată. Când, în cele din urmă, s-a primit confirmarea că aşteptările ne vor fi zadarnice, i s-a dat cuvântul Mariei Aiftincăi, ajunsă, fără voia ei, singură protagonistă. Şi ne-a citit, a mai făcut o pauză de plâns, apoi iar ne-a citit iar la final chiar ne-a şi cântat două melodii pe versuri proprii.

Pentru cine nu o cunoaşte, trebuie să amintim că Maria Aiftincăi este o creatoare populară care nu are astâmpăr şi care a făcut o mare pasiune pentru tot ceea ce înseamnă folclor românesc. Depozitară a unui adevărat tezaur de artă populară (şi la propriu şi la figurat), ea este în cenaclul nostru cea mai bună (şi singura...) practicantă a poeziei în stil popular. Gen de poezie din care cităm:
„Sufletul rău mă apasă
C-am lăsat plângând în casă
Pe măicuţa mea bătrână.
De atunci ea tot suspină...
Eu am fost fata cea mare,
Nu i-am dat ei ascultare.
Am vrut să trăiesc mai bine
Şi nu-s, mamă, lângă tine.”
Vorbitorii au remarcat că avem de-a face cu o poezie de suflet (Gh. Vesa) şi că ritmul şchioapătă uneori (C-tin Grigoroşcuţă) iar Mircea Iovi (cel venit călare pe bicicletă dar care şi-a uitat acasă bicicleta de pe nas) şi-a permis să-i recomande puţină stilizare a versurilor, astfel încât emoţiile să rămână, dar transpunerea pe hârtie să fie revăzută.
Surpriza a venit însă când aceeaşi Marie (Aiftincăi) şi-a pus altă pălărie, adică ne-a citit şi altfel de poezie decât cea cu care ne obişnuise: catrene multe cu tematici şi orientări diverse. Unele constatative, altele filozofice, politice sau ironice şi altele aproape epigrame! Nu mă credeţi? Nici mie nu prea mi-a venit să cred. Ia ascultaţi aici:
„Vorbele
Cade câte-o vorbă, se rostogoleşte,
Lunecă pe pante repezi, ireale
Şi-n zăpada altor mii de vorbe creşte
Căpătând proporţii vaste, colosale.
Băsescu e reales
Decât să meargă iar pe mare
Acum este la cârma ţării
Pe noi ne duce-n amânare,
Rând pe rând ne dă uitării.
La mormântul unui beţiv
Fie-i, doamne, somnul lin
A-nchinat popa Ilie
Dar când l-a stropit cu vin
Cât pe-aci era să-nvie.”
Iar pentru finalul cronicii cred că cel mai bine se potriveşte tot un citat, ultimul vers din catrenul „Birocraţie”: „N-am timp de discuţii, pa, la revedere!”




H. Şt. Simon