Luceferii la festival

Microbuzul e gata de plecare, destinaţia Săvârşin. Acolo se va desfăşura Festivalul literar „Dorel Sibii”, ediţia a-XII-a. Printre pasageri şi câţiva luceferi(membrii ai Cenaclului literar „Luceafărul”):Rely Tarniceri, Monica Radu Iacob, Eugen Pădureanu şi subsemnatul. Cam puţini, nu? Ştiu despre Horia(necriticul)că se pune bine cu socru-său pornit spre cele veşnice iar Vlad(şeful luceferilor) pune la adăpost recolta de nuci, din anul acesta, pentru a nu fi „prăduită” de vecinii binevoitori. Despre ceilalţi nu pot, din păcate, să vă spun nimic.
Plecăm. Pe traseu, poetul Vasile Dan, redactorul-şef al revistei „Arca”, ne pune în temă cu programul manifestăriişi ne dă asigurări privind cazarea. Se fac glume, se spun poveşti şi iată-ne ajunşi la destinaţie.
O zi de toamnă din cele care nu se uită. Sântem trimişi la cazare, trebuie să fim rapizi, peste puţin timp va avea loc deschiderea festivalului, în sala de ceremonii a primăriei. Ne întâmpină poetul Ioan Vodiceanu, organizatorul principal, de fapt, sufletul acestui festival.
Luceferii, după ce au servit câte o cafea, timp în care are loc, să zicem socializarea, luarea contactului cu ceilalţi participanţi, s-au aşezat cuminţi loc în sala de festivităţi aşteptând începerea ostilităţilor. Sânt remarcaţi cei din Făget şi directorul casei de cultură(I.Pavel) din Săvârşin, care se întrec în glume şi replici tăioase, spre deliciul asistenţei.
Cuvântul de deschidere este rostit de primarul localităţii urmat de vernisajul expoziţiei de pictură şi artă decorativă, autor Eugenia Olar din Lugoj, prezintă prof.dr.Doroghi Alexandru. Luceferii au admirat piesele expuse,fiind extrem de încântaţi de cele cu motive decorative.
Urmează unul din punctele tari ale fetivalului: lectură publică susţinută de participanţii la Tabăra de Creaţie a Tinerilor Scriitori, aleşi pe sprinceană de poeţii Vasile Leac şi Vasile Dan. Luceferii sânt numai ochi şi urechi, păreau impresionaţi dar n-au făcut declaraţii certe pe această temă. Personal am fost cucerit de unii dintre ei, care au prezentat, într-adevăr, poeme admirabile. Dumitru Bădiţă şi Oana Cătălina Ninu au fost laureaţii concursului de creaţie
După un moment folk, susţinut de Gheorghe Popovici(primit proaspăt în U.S.R), luceferii au urmărit cu atenţie dezbaterea, moderată de poetul Vasile Dan, pe tema: „Poezie şi muzică, muzică şi poezie”.
Nu se stinsese încă ecoul dezbaterii(fusese şi intervenţii furtunoase, precum cea a poetului Gligor Sava)că ne trezim direct într-o lansare de carte: „Invitat la Săvârşin”, autor poetul Cristian Bădiţă.
O veste care produce rumoare, sântem invitaţi la masă pe Dealul lui Moş... nu i-am reţinut denumirea, dar să-i zicem Precup. Afară e frumos şi urcuşul ne-a crescut pofta de mâncare, mai ales că odată ajunşi a apărut şi pălinca pe masă. Păcat că reprezentanţii noştri de seamă în ale pălincii lipseau, dar s-au găsit sulpinitori berechet. Meniul, destul de simplu: mici şi mâncare de fasole, cum numai săvârşinenii ştiu să o pregătească. De reţinut, la vreme de criză, porţiile erau la cerere, fără nici o limitare.
O nelinişte îşi făcuse loc, nimeni nu ştia ce se va întâmpla cu focul de tabără, până nu s-a arătat poetul Ioan Matiuţ(a venit mai târziu, fusese gripat şi a aşteptat să-i scadă febra), care a risipit toate temerile. Deci s-a măncat, s-a băut, s-a cântat şi n-o să mă credeţi, s-a jucat şi şah.
Ziua a-II-a a fost o zi cu nori şi ploaie, acordarea premiului „Principesa Margareta” s-a produs tot la primărie şi i-a fost acordat poetului ieşean Casian Maria Spiridon, redactorul-şef al revistei „Convorbiri literare”. Am vizitat, apoi, parcul şi castelul regal. Pe ploaie, mi-a fost foarte greu să pătrund în livada regală, de unde am sustras o plasă de mere, goldăn şi ionatane, care mi-a fost repede atacată. Fiecare participant dorea să se înfrupte din merele regale.
Masa festivă a fost întinsă la restaurantul central, cu tot dichisul. Discuţii, libaţii şi desigur, îndestularea cu bucatele puse din belşug pe masă.
Pe nesimţite, a venit vremea să ne luăm la revedere şi iată-ne, din nou, în microbuz, cu regretul că timpul a trecut prea repede sau că festivalul a fost prea...scurt!

Constantin Butunoi

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (3 / 20)

Ei bine, promisiunea din cronica trecută ca la 17 octombrie să aibă loc lansarea oficială a antologiei cenaclului „Luceafărul” nu a fost respectată. Oricum, în acest domeniu (al nerespectărilor) suntem mult – dar mult de tot – în urma politicienilor, în general, şi a celor de la putere, în special. Plus că noi avem şi motive întemeiate: preşedintele (de cenaclu, Vladimir Belity pe numele său) a fost invitat la o nuntă iar locţiitorul său (Constantin Butunoi) a fost chemat pe plaiurile natale pentru a fi declarat cetăţean de onoare al comunei Bălăbăneşti. Şi doar nu era să ne lansăm (în spaţiu!) în lipsa conducătorilor noştri iubiţi? O fi ea democraţie, dar nici chiar aşa... Unde am rămas? A, da, la aşa... Aşa că am amânat-o (lansarea antologiei) pe data viitoare, 31 octombrie. De data asta nu ne mai răzgândim!
Din cauza absenţelor pomenite, lucrările şedinţei au fost conduse (scuzaţi mirosul insistent al limbii de lemn) de locţiitorul locţiitorului de preşedinte. Şi a cam făcut-o la modul amatoristic.

Dar deranjul mai mare ni l-a făcut Doina Bonţa-Bojidar care, deşi era programată să citească, nu s-a prezentat, chiar dacă a fost aşteptată 25 de minute peste ora fixată. Când, în cele din urmă, s-a primit confirmarea că aşteptările ne vor fi zadarnice, i s-a dat cuvântul Mariei Aiftincăi, ajunsă, fără voia ei, singură protagonistă. Şi ne-a citit, a mai făcut o pauză de plâns, apoi iar ne-a citit iar la final chiar ne-a şi cântat două melodii pe versuri proprii.

Pentru cine nu o cunoaşte, trebuie să amintim că Maria Aiftincăi este o creatoare populară care nu are astâmpăr şi care a făcut o mare pasiune pentru tot ceea ce înseamnă folclor românesc. Depozitară a unui adevărat tezaur de artă populară (şi la propriu şi la figurat), ea este în cenaclul nostru cea mai bună (şi singura...) practicantă a poeziei în stil popular. Gen de poezie din care cităm:
„Sufletul rău mă apasă
C-am lăsat plângând în casă
Pe măicuţa mea bătrână.
De atunci ea tot suspină...
Eu am fost fata cea mare,
Nu i-am dat ei ascultare.
Am vrut să trăiesc mai bine
Şi nu-s, mamă, lângă tine.”
Vorbitorii au remarcat că avem de-a face cu o poezie de suflet (Gh. Vesa) şi că ritmul şchioapătă uneori (C-tin Grigoroşcuţă) iar Mircea Iovi (cel venit călare pe bicicletă dar care şi-a uitat acasă bicicleta de pe nas) şi-a permis să-i recomande puţină stilizare a versurilor, astfel încât emoţiile să rămână, dar transpunerea pe hârtie să fie revăzută.
Surpriza a venit însă când aceeaşi Marie (Aiftincăi) şi-a pus altă pălărie, adică ne-a citit şi altfel de poezie decât cea cu care ne obişnuise: catrene multe cu tematici şi orientări diverse. Unele constatative, altele filozofice, politice sau ironice şi altele aproape epigrame! Nu mă credeţi? Nici mie nu prea mi-a venit să cred. Ia ascultaţi aici:
„Vorbele
Cade câte-o vorbă, se rostogoleşte,
Lunecă pe pante repezi, ireale
Şi-n zăpada altor mii de vorbe creşte
Căpătând proporţii vaste, colosale.
Băsescu e reales
Decât să meargă iar pe mare
Acum este la cârma ţării
Pe noi ne duce-n amânare,
Rând pe rând ne dă uitării.
La mormântul unui beţiv
Fie-i, doamne, somnul lin
A-nchinat popa Ilie
Dar când l-a stropit cu vin
Cât pe-aci era să-nvie.”
Iar pentru finalul cronicii cred că cel mai bine se potriveşte tot un citat, ultimul vers din catrenul „Birocraţie”: „N-am timp de discuţii, pa, la revedere!”




H. Şt. Simon

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (2 / 19)

După ce data trecută ostilităţile noului sezon competiţional au fost deschise de un „luceferaş” de nici 11 ani, la cea de a doua şedinţă a venit rândul veteranilor.

Cei doi autori, Alexandru Petcu şi Mihai Arcadie Comănici – căci despre ei vom vorbi acum – au multe lucruri în comun: ambii au vechime mare atât în literatură şi cenaclu, cât şi în viaţă, adunând împreună peste 158 de toamne-primăveri, sunt cei mai harnici dintre cenacliştii noştri la scris şi la citit, ambii scriu şi proză şi poezie şi – cu această asemănare mă şi opresc – ambii au aceeaşi freză cu păr rar şi cărunt. Stilurile lor sunt bine cunoscute şi apreciate, comentându-le până acum de nenumărate ori. Ceea ce nu ne opreşte să ne mai aplecăm o dată asupra noilor creaţii ale acestora.

Primul a fost, conform normelor de politeţe, cel mai puţin tânăr, adică „doctorul” (medic oftalmolog) Al. Petcu. Ne-a citit, cu răbdare şi sfătoşenie, proza „Navigând pe Amazon”. Mă rog, cu Amazonul (şi împrejurimile) nu prea ar fi probleme, că ni le-a prezentat conştiincios, ca într-un documentar gen Teleenciclopedia sau Discovery, în imagini scrise uneori într-un mod şugubăţ, alteori într-unul didactic, de dicţionar. În schimb Navigândul din titlu nu prea se justifică, fiindcă în această lucrare nu prea se navighează şi, în general, nu prea se întâmplă nimic. Dintre pasajele considerate de necritic mai reuşite (datorită încărcăturii de umor – părerea mea), vi-l prezint pe următorul:
„Ducea o încărcătură preţioasă: grilaje de morminte. Pentru soacrele răposate. Căci se ştie că soacra este veşnic nemulţumită, ba că odaia repartizată ei e prea îngustă, ba că podeaua e din pământ, ba că e prea rece şi o trage la şale. Tot felul de motive. Numai soacră să nu ai.” Bănuiesc că Al. Petcu nu are soacră de îşi permite astfel de afirmaţii misogine şi inconforme cu principiul corectitudinii politice. Dar să-l lăsăm pe dl. doctor să-şi rezolve singur problemele şi să trecem la următorul cititor, la cel mai tânăr.

Mihai Arcadie Comănici – căci despre el este vorba – ne-a prezentat mai multe micropoeme care aveau toate silabele perfect numărate pentru încadrarea în genul haiku. Acesta, de exemplu, chiar pare a fi un haiku: „Pom în furtună. / Şi iar o să îl doară / frânt umărul drept.” Dar de acesta ce ziceţi? „Privighetoarea / încearcă să se-agaţe / de zori cu un tril.” A se reţine pentru un eventual viitor manual de literatură! Şi-acum, în vederea unei treceri line, un micropoem jumătate haiku, jumătate nu: „Lacul albastru / păstrează poemele / pe nuferi plutind.” Tot în trei versuri (şi 17 silabe) se poate vorbi şi despre trecerea ireversibilă a timpului: „Când scrii haikuuri / n-o să ştii niciodată / câte frunze-ţi cad.” Sau, în variantă mai optimistă: „Doar pagina mea / uneori nu are timp / să-mbătrânească.” Închei exemplificările cu un reuşit micropoem erotic cu iz nipon: „Când muşti o pară / visezi la cireşele / de sub chimonou.” Vise, vise...

Să revenim totuşi cu picioarele pe pământ şi să vă informez că DA, în cele din urmă, după lupte seculare care au durat aproape un an, antologia cenaclului Luceafărul (vol. II, vol. I apărând cu exact zece ani în urmă) s-a născut şi arată foarte bine. Cel puţin aceasta e părerea mea, a unuia dintre cei 26 de părinţi-luceferi. Mai multe amănunte în cronica următoare, mai ales că la întâlnirea din17 octombrie va avea loc şi lansarea oficială a respectivei antologii.



H. Şt. Simon