6 decembrie 2006. O dată care va intra în istorie. Din păcate nu prin şedinţa (reuşită, zic eu) cenaclului „Luceafărul”, nici prin sărbătorirea Niculailor şi a Niculinelor, ci prin alegerile prezidenţiale (nereuşite, zic tot eu, ofticatul). Dar să-i lăsăm pe preşedinţi, că nu-s de nasul neaveniţilor şi să ne vedem de ciorba noastră, cea cu scriitori (consacraţi sau în devenire). Doi dintre ei ne-au încercat vigilenţa critică prezentându-ne cu mult curaj şi tupeu din creaţiile lor mai proaspete sau mai nu.
Spărgător de gheaţă a fost Constantin Grigoroşcuţă, un spirit oarecum rebel, căruia nu prea îi pasă de părerile altora (sau cel puţin nu o arată), dar care nici nu iartă nimic. Cum te prinde, cum te încondeiază. Ne-a demonstrat-o cu prisosinţă la întâlnirile de până acum. De data aceasta însă, şi-a selectat astfel lucrările încât să nu supere pe nimeni. Prima mea impresie a fost că autorului îi ies bine multe dintre scrierile concentrate (imens majoritatre), în special atunci când le dichiseşte cu ceva satiră, umor sau ironie. Şi, vorba lui Muşatescu: „Ce greu este să faci spirite uşoare!”. La această concluzie am ajuns ascultând grupajul grigoroşcuţian „Gânduri într-o tavernă – care nu respectă canoanele literare” – în sensul, probabil, că unele nu sunt poezii ci doar cugetări sau aforisme (ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău) – gânduri presărate uneori cu sare, piper sau umor, în doze mai mari sau mai mici, unele poante stârnind chiar ilaritatea colectivă. La un astfel de gând, ceva mai răutăcios, am şi eu o observaţie aidoma: şpaga femeii nu este fusta (după cum greşit susţine autorul), ci ceea ce ascunde ea (scuzaţi misoginismele neintenţionate ale autorului şi ale necriticului subsemnat). Iar dintre poemele micropoeme care au urmat, şi care au fost de o diversitate covârşitoare, ar fi câte ceva de reţinut (redau după ureche dar garantez pentru conformitatea cu originalul la care nu am avut acces): „mă dor tâmplele de atâta incertitudine”, sau „să sparg galaxia, să caut cuvântul”. Sau eterna dramă a oricărui creator şi spusă atât de simplu de C. Grigoroşcuţă: „în cuvânt nu pot să spun”... Tot în rândul reuşitelor aş mai încadra şi un experiment reluat (sau redescoperit): repetarea aceloraşi versuri dar în ordine diferită. Iar la sfârşitul evaluării, mă declar întru totul de acord cu autorul, imitându-l prin adoptarea parteneriatului său cu ceasul: „el – tic, eu – tac”.
Tac eu, tac, dar tac despre poetul Grigoroşcuţă şi încep să vorbesc despre prozatoarea Doina Bonţa Bojidar, căci ea a preluat ştafeta lecturii. Prima ei lucrare a fost o cronică de film, e drept, scoasă de la naftalină (cronica, fiindcă filmul e la această dată o raritate şi pe la cinemateci). Scrisă la vremea ei cu multă simţire şi dragoste de adevărata artă, a beneficiat şi de un subiect celebru, un film mare (Zorba grecul), renumit, de o valoare unanim recunoscută. A urmat povestirea „Veteranii”, care are printre eroi şi clădirea Palatului Cultural arădean, atât ca un impresionant monument arhitectonic cât şi ca fost loc de muncă pentru autoare. Pentru gustul meu lucrarea este excesiv de patetică şi lacrimogenă, cu un mesaj prea evident şi prea explicit, însă în lectura firească a autoarei aceste stridenţe parcă nu au mai fost atât de supărătoare. „Nucul”, povestire luminoasă, încărcată de sensibilitate şi lirism, a fost, dintre prozele prezentate, cea mai apropiată de aşteptările noastre. Aşteptare alimentată de lectura relativ recentă a culegerii de povestiri ce poartă semnătura Doinei Bonţa Bojidar, „Pere coapte-n grâu” – Arad, editura Gutenberg Univers, 2008. Ultima proză, „La Roma”, unde autoarea s-a aflat cândva la izvoarele istoriei noastre în căutarea strămoşilor, a fost cea mai poematică dar şi cea mai protocronistă din acest grupaj, ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă n-ar fi puţin exagerat. Exagerare la care a contribuit puţin şi finalul în care un fotograf de o anumită naţionalitate i-a oferit gratuit eroinei-autoare, la vederea lacrimilor de emoţie din ochii acesteia, un set de poze cu columna lui Traian. La care am făcut o constatare răutăcioasă, promiţând să nici nu o trec în cronică şi nici să o recunosc pe viitor. Însă nici acum nu mă pot abţine şi, cu anumite precauţii plus declaraţia pe proprie răspundere că nu sunt antisemit, o comit din nou: dacă ev..eul a refuzat banii, apoi acela nu era e..reu...
În final, la numărătoare, ne-am găsit a fi 17. Nu e chiar un record, dar nici departe. Probabil recordul ( nu mondial, ci doar „luceferian”) îl vom stabili la următoarea şedinţă, cea din 20 decembrie.
Horia Şt. Simon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu