CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (5)

Orice lansare de carte e o bucurie. Cu atât mai mult cu cât ea (cartea lansată) aparţine unui coleg de ceneclu. E vorba aici despre „Misiunea” lui Marius Golea – editura Concordia, Arad, 2009 (în engleză „The Mission” – traducere Ionuţ Grozavu). Prezentarea autorului şi a cărţii a făcut-o Vlad(imir) Belity, apoi MAC (Mihai Arcadie Comănici) ne-a citit o cronică literară şi sentimentală cu ample (poate prea ample) citate din opera comentată. Generalul (Constantin Butunoi) a fost, ca de obicei, la obiect şi cârcotaş, incluzând în alocuţiunea sa şi unele accente critice. Subsemnatul a necriticat şi el, exprimându-şi părerea că Marius Golea şi-a scris romanul nu numai cu creierul şi calculatorul, ci mai ales cu inima, atrăgând în final atenţia viitorilor cititori şi asupra multelor şi excelentelor descrieri – în special de natură – care dovedesc mâna maestrului. Autorul, care este un om al faptelor (drept dovadă aceasta este a doua sa apariţie editorială pe acest an!) a vorbit mai puţin dar a făcut mai mult, oferindu-le celor prezenţi câte o carte (unora chiar două, a doua fiind varianta în engleză a primeia) şi deşertându-şi voluminoasa-i sacoşă de multele doze de bere...

Dar până la bere şi la celelalte (că au fost, har Domnului, mai mult decât destule, că nu le-am putut dovedi pe toate, cu toate strădaniile depuse), a urmat partea nebahică de cenaclu poate cea mai aşteptată de luceferi, cea în care, la ultima şedinţă din an, fiecare se produce cu ce doreşte, fără a fi la final criticat. Ordinea a fost următoarea:
Ion Henţ – două sonete;
Constantin Grigoroşcuţă – mai multe versificări ilariante cu dedicaţie (de exemplu lui Horia (S.) i-a prezis şi promis o nouă tragere pe roată) şi autodedicadiţie;
Alexandru Petcu – o schiţă antisuperstiţie mult prea lungă şi cam nepotrivită cu atmosfera;
Mihai Arcadie Comănici – un reuşit poem în versuri clasice, care în scurtimea sa include şi nostalgie şi autoironie. Excelent!;
Maria Aiftincăi – o poezie populară despre satul natal (plus câteva colinde în debutul reprizei a treia);
Mircea Iovi – dorindu-se mai mult timp în atenţia numeroasei asistenţe, ne-a depănat câteva amintiri, apoi a recitat trei poezii de-ale altora, încheind (era şi cazul) cu una creaţie proprie;
Constantin Butunoi – două poeme savuroase de care veţi mai auzi: „Şi medicii au zile proaste” şi „Festival în vreme de criză”;
Horia Simon – „Alungarea lui 2009”, o altfel de urare, pe care o veţi găsi mai la vale;
Mihai Jarpen – o aşa zisă perpetabolă, „Pe la puterea minus doi”, din care, bineînţeles, nu putea lipsi obsesia autorului, perpetabolismul;
Peste protagonistul lansării, Marius Golea, s-a sărit, la cererea acestuia;
Eugen Pădurean – o sensibilă poezie inspirată de ciocârlie;
Carla Ivănescu – un reuşit poem în stilu-i de-acum caracteristic;
Rely Tarniceri – în mod cert cea mai introdusă în atmosfera de crăciun (cu poemul „Atunci cel mai greu mi-e”) şi de iarnă (cu un poem ce are un titlu surprinzător: „De iarnă”...);
Eleonora Iluţan Bede şi fiul Răzvan – ne-au delectat cu scurte lecturi din câţiva poeţi japonezi;
Lucia Cuciurean – doar două (poeme), dar bune;
Mircea Pascariu – ne-a declarat că actualmente nu scrie, doar citeşte si ne urează „Sărbători fericite!”. Mulţumim asemenea;
Gheorghe Vesa – trei reuşite poezii în vers clasic;
Vladimir Belity – obosit de încercarea de a struni cât de cât adunarea dornică deja de petrecere, a renunţat la porţia sa de poezie şi a dat startul reprizei a treia;





Dacă-i număraţi pe toţi cei de mai sus, la care mai trebuie adăugată ceva mai târziu venita doamnă Belity, Clarisa, veţi ajunge la cifra 20, ceea ce reprezintă noul record de participare la o şedinţă a cenaclului „Luceafărul”. Dacă o ţinem tot aşa, în curând va trebui să închiriem un stadion ca să ne putem desfăşura activitatea...

HORIA SIMON


ALUNGAREA LUI 2009

Aho, aho, gaşcă ciudată,
De un luceafăr inspirată,
Mai opriţi-vă din scris
Şi-urmăriţi ce am de zis.
Strânge-ţi-vă iute roată
Şi-ascultaţi urarea toată
Că acuşi anul se gată
Şi vrem să o facem lată,
Doar s-aveţi un strop răbdare.
Înainte de plecare,
Anul vechi, de supărare,
Ne-a lansat o întrebare:
„Luceferi, luceferiţe,
Mai cuminţi sau mai cu fiţe,
Cică vreţi glorie, palmares,
Voi nu scrieţi din interes,
Dar oare cât v-aţi străduit?
Că peste an n-am auzit
Să spargă careva, măi frate,
Norma la scrierea de carte...”
I-am răspuns lui ’09:
Numai Golea scoase două,
Cuciureanu şi ea două,
Lazăr Magu una nouă,
Plus Domnica cea premiată
De gruparea cealaltă.
Alţii au cartea pe ţeavă,
Mai stau doar un bob zăbavă
Să-şi găsească editura,
Să dea cu literatura-
-n cititori. Şi-o să mai fie
În curând o-antologie!
Mai ceva aş vrea să-ţi spun:
N-ai fost anul cel mai bun
Dar, după cum ţi-am demonstrat,
Cenaclul tot s-a descurcat.
Iar tu, bătrâne cârcotaş,
Mai mult codaş decât fruntaş,

Să îţi faci bagajul iute
Şi de-aici, oriunde, du-te!
În concluzie, hai, şterge-o,
Până nu ne va veni vreo
Judecată raţională
Ca să-ţi cerem socoteală
Pentru-erori şi pentru-eşecuri.
Anul vechi, sub brad cu becuri,
Ştiindu-se că-i vinovat,
O-mpăcare-a încercat
Şi remarcând că sunt pornit
Mai cu sfială mi-a vorbit:
„Cum aş putea să-ţi fiu pe plac?”
- Simplu: treci iute de Nădlac.
„Deci vrei să plec definitiv?”
- Răspunsul este pozitiv.
Întinde-o, deci, cât mai urgent!
„Adio-atunci. Şi-n testament
Am să îl rog pe anul nou
Să vă ofere un cadou,
Să vă dea glorie, bani, succes,
Dar moderat, nu în exces.”
- Ştii ceva? Mersi, dar nu te
Mai opri din drum ci du-te!
Şi s-a tot dus. Cam trist, e drept,
Dar cin’ l-a pus să se ia-n piept
Cu un „luceafăr”. Iar de-acum
Ne-a rămas să ne-ntrebăm cum
Vom petrece-n continuare
În şedinţa sărbătoare.
Simt cam care vă e-opţiunea:
Să-mi termin alocuţiunea
Şi să daţi apoi năvală
La petrecerea de gală.
Rău cum sunt, mai stau puţin
Să vă prelungesc din chin,
Dar, de-mi daţi un strop de vin,
Pân’ la anul nu mai vin
Şi vă las ca transpiraţia,
În concurs cu inspiraţia,
Scrierile să vă crească,
Opera să v-o-nmulţească.
Dar nu acuma imediat
Ci mai încolo, pe-nserat...
Deocamdată, sus paharul!
Şi s-aveţi cu toţii harul
Scrisului de calitate.
La mulţi ani cu sănătate!
În fericire să trăiţi!
Luceferilor, fiţi iubiţi!

Horia Simon v-a urat
Cât încă nu era beat...

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (4)

6 decembrie 2006. O dată care va intra în istorie. Din păcate nu prin şedinţa (reuşită, zic eu) cenaclului „Luceafărul”, nici prin sărbătorirea Niculailor şi a Niculinelor, ci prin alegerile prezidenţiale (nereuşite, zic tot eu, ofticatul). Dar să-i lăsăm pe preşedinţi, că nu-s de nasul neaveniţilor şi să ne vedem de ciorba noastră, cea cu scriitori (consacraţi sau în devenire). Doi dintre ei ne-au încercat vigilenţa critică prezentându-ne cu mult curaj şi tupeu din creaţiile lor mai proaspete sau mai nu.
Spărgător de gheaţă a fost Constantin Grigoroşcuţă, un spirit oarecum rebel, căruia nu prea îi pasă de părerile altora (sau cel puţin nu o arată), dar care nici nu iartă nimic. Cum te prinde, cum te încondeiază. Ne-a demonstrat-o cu prisosinţă la întâlnirile de până acum. De data aceasta însă, şi-a selectat astfel lucrările încât să nu supere pe nimeni. Prima mea impresie a fost că autorului îi ies bine multe dintre scrierile concentrate (imens majoritatre), în special atunci când le dichiseşte cu ceva satiră, umor sau ironie. Şi, vorba lui Muşatescu: „Ce greu este să faci spirite uşoare!”. La această concluzie am ajuns ascultând grupajul grigoroşcuţian „Gânduri într-o tavernă – care nu respectă canoanele literare” – în sensul, probabil, că unele nu sunt poezii ci doar cugetări sau aforisme (ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău) – gânduri presărate uneori cu sare, piper sau umor, în doze mai mari sau mai mici, unele poante stârnind chiar ilaritatea colectivă. La un astfel de gând, ceva mai răutăcios, am şi eu o observaţie aidoma: şpaga femeii nu este fusta (după cum greşit susţine autorul), ci ceea ce ascunde ea (scuzaţi misoginismele neintenţionate ale autorului şi ale necriticului subsemnat). Iar dintre poemele micropoeme care au urmat, şi care au fost de o diversitate covârşitoare, ar fi câte ceva de reţinut (redau după ureche dar garantez pentru conformitatea cu originalul la care nu am avut acces): „mă dor tâmplele de atâta incertitudine”, sau „să sparg galaxia, să caut cuvântul”. Sau eterna dramă a oricărui creator şi spusă atât de simplu de C. Grigoroşcuţă: „în cuvânt nu pot să spun”... Tot în rândul reuşitelor aş mai încadra şi un experiment reluat (sau redescoperit): repetarea aceloraşi versuri dar în ordine diferită. Iar la sfârşitul evaluării, mă declar întru totul de acord cu autorul, imitându-l prin adoptarea parteneriatului său cu ceasul: „el – tic, eu – tac”.

Tac eu, tac, dar tac despre poetul Grigoroşcuţă şi încep să vorbesc despre prozatoarea Doina Bonţa Bojidar, căci ea a preluat ştafeta lecturii. Prima ei lucrare a fost o cronică de film, e drept, scoasă de la naftalină (cronica, fiindcă filmul e la această dată o raritate şi pe la cinemateci). Scrisă la vremea ei cu multă simţire şi dragoste de adevărata artă, a beneficiat şi de un subiect celebru, un film mare (Zorba grecul), renumit, de o valoare unanim recunoscută. A urmat povestirea „Veteranii”, care are printre eroi şi clădirea Palatului Cultural arădean, atât ca un impresionant monument arhitectonic cât şi ca fost loc de muncă pentru autoare. Pentru gustul meu lucrarea este excesiv de patetică şi lacrimogenă, cu un mesaj prea evident şi prea explicit, însă în lectura firească a autoarei aceste stridenţe parcă nu au mai fost atât de supărătoare. „Nucul”, povestire luminoasă, încărcată de sensibilitate şi lirism, a fost, dintre prozele prezentate, cea mai apropiată de aşteptările noastre. Aşteptare alimentată de lectura relativ recentă a culegerii de povestiri ce poartă semnătura Doinei Bonţa Bojidar, „Pere coapte-n grâu” – Arad, editura Gutenberg Univers, 2008. Ultima proză, „La Roma”, unde autoarea s-a aflat cândva la izvoarele istoriei noastre în căutarea strămoşilor, a fost cea mai poematică dar şi cea mai protocronistă din acest grupaj, ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă n-ar fi puţin exagerat. Exagerare la care a contribuit puţin şi finalul în care un fotograf de o anumită naţionalitate i-a oferit gratuit eroinei-autoare, la vederea lacrimilor de emoţie din ochii acesteia, un set de poze cu columna lui Traian. La care am făcut o constatare răutăcioasă, promiţând să nici nu o trec în cronică şi nici să o recunosc pe viitor. Însă nici acum nu mă pot abţine şi, cu anumite precauţii plus declaraţia pe proprie răspundere că nu sunt antisemit, o comit din nou: dacă ev..eul a refuzat banii, apoi acela nu era e..reu...
În final, la numărătoare, ne-am găsit a fi 17. Nu e chiar un record, dar nici departe. Probabil recordul ( nu mondial, ci doar „luceferian”) îl vom stabili la următoarea şedinţă, cea din 20 decembrie.

Horia Şt. Simon

Sedinta cenaclu 22.11.2009

CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (3)

Am să încep cu o săritură peste o şedinţă (de cenaclu). Peste cea din 08.11.2009, la care a citit Ioan Henţ, despre creaţiile căruia evit să mă pronunţ întrucât n-am fost de faţă (absenţă nemotivată, deoarece, ca un inconştient, nu i-am solicitat medicului de familie decât să mă vindece, nicidecum vreo motivare sau scutire). Pe de altă parte, recunosc că scuza cu absenţa de la citirea unor creaţii pentru necomentarea acestora este absolut puerilă pentru un critic care se respectă. Dar, cum eu mă declar din start necritic, poate mi se va trece cu vederea…
Fac deci cuvenita săritură şi aterizez cu precizie direct la şedinţa din 22.11.2009. Protagonistul primei părţi, cea de citire, a fost maturul poet Lazăr Magu, cel căruia tocmai îi ieşise de sub tipar al doilea său volum, intitulat “Monologuri liturgice – poezie pentru vreme târzie…” scos la Editura Mirador din Arad. Faţă de cele din cartea tocmai amintită, în poeziile prezentate la cenaclu autorul abordează mai puţin tematica şi motivele creştine, însă delicateţea, sensibilitatea şi bunul simţ (sper că nu v-am servit un pleonasm) sunt la fel de prezente în poeme. Cuvintele curg firesc şi, atunci când există, mesajele sunt precise şi de efect, punct ochit, punct lovit.
Reuşitele sunt numeroase, atât la poemele în vers clasic cât şi la cele cu vers liber, forţa de expresie fiind la acelaşi nivel ridicat în ambele categorii.
Dintre cele 28 de poeme cu un total de 458 de versuri (nu mă întrebaţi cum le-am numărat neavând acces la textele scrise – secret profesional!), remarcatele mele ar fi aproape toate, semn că sau autorul este bun, sau selecţia pe care şi-a făcut-o i-a reuşit de minune. Am să amintesc doar câteva, cu specificaţia că, în lipsa citatelor (pentru care doar autorul este responsabil), va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Ar fi topârceniana “Desfrunzire”, uşor eminesciana “Bocet de toamnă”, “Delir”-ul, cu umorul său negru, negru datorită subiectului macabre, “Pandemie” care este şi de actualitate. Iar vârful aisbergului – şi aici toţi cei de faţă au fost de acord – l-au reprezentat poemele cu tematică politică. Atât politică naţională – “Colectivizarea cailor”, cât şi politică internaţională – “Ivan Ivanov” (cel căruia inspirat şi spectaculos i s-a alăturat stilul smuls) şi tulburătorul “Holocaust”.
Acesta a fost Lazăr Magu, poet pe care îl mai aşteptăm oricând cu plăcere.

Horia Şt. Simon