Incantație

- Mega-mirco -poem antologico – cenaclier –
- Un alt fel de recenzie la „Borna de la kilometrul 2010”, antologie a Cenaclului Literar Luceafărul din Arad -
Visare despre moartea noastră dar şi despre vieţile noastre, ale tuturor, aşa cum ni le-am scris!

Notă:
- Căci, până la urmă, toate scrierile sunt despre moarte, ca fiinţare a vieţii, nu vedeţi?!
- Şi iată că despre moarte se poate vorbi şi frumos. Că moartea se poate trăi şi frumos. Chiar aflându-ne împotriva ei!...

*
*    *
Cât pe-afară cea fanfară
Trage mortul, înspre groapă
Cu alămi ademenindu-l
Şi cu-alai îmbrobodindu-l
„Geaba spui să nu se ducă
El dispare, ca nălucă
Nu te-ntreabă dacă vrei...
În sicriu bat patru cuie
N-ai ce spune nimănuie”
Din imboldul cel al sorţii
Cu alai ne pleacă morţii
Şi din ramuri de stejar
Le alcătuim altar
Peste mări şi peste zări
Prin cuvinte şi cântări
Peste zări, spre depărtări...

*
*    *

Ce fel de moarte o mai fi şi asta,
Zurlia?! ... Îngânând cântări
Cu-alămuri ce descântă-n gând năpasta
Şi lacrimile care curg şuvoi...
„S-au dus iubirile, s-au dus,
De-acum sunt amintiri uitate,”
Iar prin eter „stropi de lumină”
„Bat stâncile” „câte-s în soare”
Iar dinspre zări se suie mări
În depărtări, şi-n depărtare
Câte furtuni ce ne-au înfrânt
Şi câte braţe sunt în mare!
Şi câte-acum la piept ne strâng?!...”

*
*    *

Afară, prin luminile jucăuşe şi nostalgice ale soarelui, fanfara cu alămurile ei strălucitoare, păşeşte într-o cadenţă măsurată, conducând trupul neînsufleţit spre ultima sa oprire. Doiniţa privea toată întâmplarea prin deschizătura aproape închisă a uşii. Peste curtea în care paşii se împiedicau în lujerii bujorilor, privirile aruncate ale micuţei prinţese întâlniră pe cele ale sufletului aceluia, fără de vârstă, dar copil, care îşi ţinea mâinile înroşite de frig – Doamne, atunci de ce era aşa de cald afară, în praful uliţei?!... –; să se încălzească la foc şi cerea, de foame, pâine; dar nu numai pentru el ci şi pentru tatăl său!...
„Căruţaşul, om fără de vârstă, punea fân cailor în traistele agăţate de grumazuri şi pături pe spinările aburinde. Puiul de om se agăţa de el fără o vorbă, privind”   spre fată „cu frică”.
Ea „se întoarse în grabă, intră în casă, adună tot ce putu şi ieşi în uliţă. Înveli gâtul puiului cu un fular de lână pestriţ”, de ce?!, doar era vară!. Sufletul acela de pui de om mi-a sfâşiat de durere şi de dragoste sufletul meu de om...
„Drum bun!
Ochii mamei jucau în lacrimi iar mâinile bătucite de lucru se frângeau a neputinţă.”
Dinspre capătul acestei zări, printre ramurile încărcate de ghinde ale stejarilor, dinspre capătul mărilor îndepărtate, suiau spre depărtarea cerurilor gânduri...

*
*    *

„mă crede (moartea) un ingrat
un pretenţios plin de nazuri”
care nu ar trebui să fie tras spre locul răsădirii
în trupul acestei patrii, care nu mai vrea să ştie de militari,
de niscaiva marşuri, sunate din alămurile unei nenorocite de fanfare.
Nu vreau să fiu ademenit pe orişiunde!
am „străzi preferate
(discriminare condamnabilă)”
căci sunt „unul care se lasă agasat
de aglomeraţii
de mulţimea maşinilor
unul care acuză veşnic oxidul de carbon
reclamă lipsa oxigenului
...
un ofuscat un pierde-vară
care visează la umbra copacilor
din parcuri imaginare”
un îndepărtat care se apropie de capătul acestei mări ce vuieşte
suind spre apropiere
gândurile
ca pe nişte pescăruşi furtunind furtuna...
către o mare, pe care, în loc de vapoare
plutesc tramvaiele
pe care nu au mai apucat să le învăţ să zboare.

*
*    *

„Fulgerul cu obraji necopţi
căutându-şi culcuş
îşi topeşte flacăra
prin ungherele norilor.”
Dedesubt, o fanfară
Trage un mort spre groapă,
Ademenindu-l cu alămuri.
Timpul pierdut „stabileşte într-o clipă
dinastia craterelor,
arzândele timpane ale pământului
parcă ascultând
ce se mai întâmplă pe afară.
Fulgerul scurt şi tăios
Ca o idee semeaţă,”
Izbeşte ramurile vechiului stejar
Din ochii cărora
Plouă cu ghindă
Peste străvechiul altar
Îngeri ca nişte prinţi
Ai unui martor ocular.

*
*    *

„Un om bun
Îl vede pe altul
Mai bun;”
Un om viu
Îl vede pe altul
Mult mai viu decât el
Însă acea fanfară
Cânta
„Muzica lui Vivaldi
Pură, senină,
Strop de veselie
În inimă”
Dar nu o puteau auzi
Cei care erau de faţă
Şi nici el
                           ***
„Îndeosebi primăvara
Ne gândim la cei dragi,
Când facem plimbări lungi....”

*
*    *

„Preaiubiţilor, Moartea a murit! De-acum vom trăi veşnic!”  Ce caută Acesta, acel El care se lasă târât atât de prozaic de larma acelei fanfare de-a dreptul indecent de mortificante, care trage un corp mort, de-a dreptul indiferent faţă la lipsa lui de suflet, lipsit deci de suflet până la indiferenţă, spre groapa aceea proprie, ce i-a fost dăruită, care se pare că din cauza creşterii nestăvilite a populaţiei, nici măcar nu va mai fi foarte personală!...
Fraţilor, vă destăinui că mi s-a arătat că la capătul mării, de vom avea curajul traversării, vom găsi stâlpnicul altar al lumii, peste care un stejar destul de neglijent sădit, cerne dinspre ramuri spre pământ ghinde. Căderea lor, suie din depărtare, gânduri...
Iată sunetul lor, lăcrimat în cuvinte:
Pe-afară, o fanfară,
trăgea un mort spre groapă
ademenindu-l cu alămuri.
Şi-n fruntea tristului alai
curgea din viaţă râul morţii
şi crâncenul imbold al sorţii.
Iar ramurile vechiului stejar
ploau cu ghindă stâlpnicul altar
şi lumea.
Iar dinspre capătul acelei mări
suiau a depărtare gânduri, zări...  

*
*    *

Moarte
„În livadă
despletită umblai
cu voal de cais
şi cireşe de mai
nălucă erai
fluturi coloraţi
aşteptai
petale cădeau
decoruri oprite
în rai
dormeai
mă rugam
la destin”
Unde
Iubito
să fie
în viaţa noastră
loc
pentru
moarte?!...

*
*    *

„Mi-e dor de tine, casă părintească,
De şcoala şi de dascălul din sat,
De aşezarea vetrei (...) de culesul viei
(...) De-ntinsele coline-ale Şiriei (...)
Încerc acum să vă trimit o carte
Dar mă iertaţi: e scrisă prea târziu!”
Căci de din calea muzicii alaiul
Nu mă mai poate rătăci acuma
Chiar de ridică, abătute gânduri, muma
Din cer, din ramuri de stejar, din ghinde
Spre capăt, văd curgând spre zare, marea...

*
*    *

„O tonă de nisip pe mine
Capul deasupra
În gât emoţia mai salivează
Mai lasă un bob zăbavă,
Ce s-ar mai putea întâmpla cu această arşiţă?
Deşertul
Ca o ultimă lecţie cea mai importantă:
„- Fericirea e scopul moral al vieţii”
Şi-acum ce a mai rămas
În amiază
Siliciul străluceşte pe urechi, pe pleoape,
Într-o linie curbă care se strecoară
Mi-te teamă de noapte
Când frigul coboară şi-ngheaţă
Firicelele de siliciu
De pe faţa mea.”
Aşa că
„ să rupi eticheta de pe sticla” aceasta „ca şi cum ţi-ai pierde identitatea”
ducă-se naibii fanfarele cu muzica lor de îngropăciune cu tot!
eu sunt un stejar din ramurile căruia
ning ghindele poeziei cu altarele iubirilor împlinite cu tot!
rămâneţi voi aici! eu voi fugi spre depărtările zărilor ascunse în gânduri
spre poeziile singurătăţilor ce se aştern pe aleile unui cimitir populat cu zei...

*
*    *

„În Rusia pe un munte de gheaţă trăia un vultur frumos şi rar. O dată lumea a vrut un vultur din acesta dar vulturul era numai unul.” ...
Pentru ce speriaţi, voi, nechemaţilor, zborul acestui vultur cu sunetele alămurilor acestei fanfare dezacordate?! Este oare vinovată partitura marşului, decrepită?!... Ori este marşul, cuprins în notele ca nişte ghinde ale partiturii,  învechit?!...
Vă rog! Nu aruncaţi cu suferinţa vestustelor voastre nemărginiri mărginite, ca nişte pietre ale unor mori pitice, înspre zborul vulturului acestuia, în care s-au ascuns valurile mării mele proprii. Îi veţi frânge avântarea... dacă voi vreţi cu tot dinadinsul, n-aveţi decât să muriţi de moartea pe care v-aţi   ales-o! Dar, lăsaţi-mă pe mine să trăiesc viaţa ce mi-am ales!!!....

*
*    *

Am viat copilul acesta frumos! Ce greu îmi va fi! Ce frumos o să-i fie! Dar, până atunci, voi n-aveţi decât să risipiţi toate fanfarele, aruncând în ele cu pietrele cuvintelor!  Căci:
„înfăşurată în tulburătoare fermitate
prefirata noastră alcătuire
memoria spin între dinţi sentinţa de argilă
spiralele de sare
răcoarea râsului biciuit între vitralii”
care cern lumina colorată
printre crengile ghindite ale vechiului stejar.
în sufletul fiului meu
am clădit un altar
în care el va păstra amintirea
mea.

*
*    *

„Fântâna necunoaşteri-i adâncă,
Întunecimea ei te înfioară
Iar gândul e-o unealtă prea plăpândă
Să-i lumineze-adâncu-ntâia oară.”
E viaţa mea, un început al morţii?
E moartea, spre murire grea?!...
Ori viaţa e-un imbold al sorţii
Spre lumea zidurilor, rece, grea
Căci gândul va sui spre depărtări
Durând cunoaşterii altare – căi.

*
*    *

moarteo! tu! cea cu piele reptilă
nu-ţi voi privi curgerea, nesfârşirea!
„voi începe să-mi rod interiorul...
nu contează cât mă schilodesc
nu contează abisurile cu miros de sulf
nu contează patul cu şerpi şi lipitori
nu contează noaptea ce o trăiesc...
mi-ai omorât soarele
contezi doar atât
cât din rănile mele tot mai numeroase
mai picură sânge”
ia-ţi fanfara asta de-aici
cu-alămurile ei cu tot
îngăduie-mi o trecere fără de ştirea
celor care mă vor uita.
doar cei puţini îmi vor căuta altarul ascuns
printre ramurile stejarului acestuia atât de frumos
încât ţine în rădăcinile lui marea
şi şi-a cufundat ramurile în cer
în rest: depărtări, gânduri, zări...

*
*    *

Nu-mi va fi teamă de această zi
A îngropării mele
Căci prea cuminte, gândul meu va şti
Să zboare şi să spere.
„Ca un cimitir de stele
Lângă noi se-ntinde cerul.
Mă pătrunde adevărul
Lumea nu are podele.
O continuă cădere
E şi timpul e şi viaţa...
Ne aşează dimineaţa
Pe un drum de lut şi miere”
Dar în astă zi voi merge
Pe cărări de strigăt aspru
Scos de-alămuri printre ramuri
De stejar înalt, albastru
de lumina cea cerească,
Şi din ramuri or să-i crească
Depărtări, şi zări, şi doruri...

*
*    *

prin noroiul acesta de suflete
nicio fanfară nu ar putea răzbate
şi-ar păta doar, lucirile, cu apa bălţilor
în care s-a topit pământ
nu sunt eu cel pe care fanfara ar trebui să-l poarte
triumfală, ca spectacolul ursului jucat de ţigani!
eu, de fapt:
„scriu... mă văd toate becurile de pe Aleea Amara
Fuck you clopot, striga iarba din hârtia lipită cu scuipat
de Eminescu a tinerei poete cimentul de pe care eu număr
pietricelele
în loc de bani”
dar să ştiţi că am şi eu altarul meu
în care, stejarul ţine printre ramuri poezia
precum un zeu.
şi din aceste mucegaiuri şi noroi
vom trăi, vom trece prin moarte
noi!

*
*    *

Ce spune fanfara
Asta
Cu sunete coapte?!:
„Cât eşti în viaţă
Şi
După moarte,
Invidia-ngheaţă,
Invidia
Arde”
Aşa că
Suflete
Te rog
Treci mai departe
Marea aceasta a vieţii
de moarte te desparte
Găseşte-ţi şi tu un altar
la care să te închini
Turnat fiind
la rădăcina
stejarului acestuia
ca un vin
ce se dă pomană
răcorind sufletul
celui plecat
spre zări,
spre alte mări.

*
*    *

Nu suport să mor singur
Iubito!
Împrăştie fanfara aceasta!
Rupe portativele cântecelor
şi vino
mai bine
„să dormim o noapte în lan de porumb
să-ţi iei un sfeter
chiar dacă e vară.
te voi ţine în braţe,
vom lenevi în aburii pănuşilor
aşa, ca şi cum ne-am reîntâlni după un drum lung,
şi întinşi lângă milioane de plante,
îţi voi spune o poveste probabil
noi suntem cumva puişorii ei negri,
să încercăm să ne confundăm cu natura,
ea e altfel, ţi-am spus povestea,
apoi ne vom învârti în cerc,
şi când ameţim ne oprim şi plecăm spre ce vedem în faţa noastră”
Şi aşa nici măcar nu vom vedea
stejarul acesta enigmatic
care ne umbreşte sufletele.
Ori în care parte alergăm
nu vom înţelege
că suntem prizonierii lui
ai celui care vrea cu tot dinadinsul
să ne folosească sufletele pentru a clădi un altar.
Să fugim iubito, spre mare, spre zări!...
Dar...?!...

*
*    *

Când m-a ademenit fanfara aia,
Spre cimitirul prea aproape pus
În zări credeam că voi fi dus
Spre-a ridica pe-altare gânduri, doruri!...
Zac în schimb la umbra verdelui de iederă
„Doar eu îi aud plânsul clorofilei,
Târându-se ca şarpele-n ţărână,
Căutând perechea.
Doar eu îi aud râsul verde – de – venin
Urcând vertical, statornică îmbrăţişare
Pe stejarul verde
Înverzind verdele”
Timpul va cerne istorie
Iar trupul iederii va deveni puternic
Rădăcinile şi le va înfige în marea
Aceea de smarald. Iar trupul stejarului uitării
Va muri în strânsoarea verde.
Din această mortală îmbrăţişare
Vor rămâne doar gânduri, doruri,
Zări...

*
*    *

„La mormânt garda de onoare a tras salve în aer dar lui nu-i trebuiau alţi plumbi, îi erau suficienţi cei din trup.” În acele clipe fanfara tăcuse, înfricoşată de gloanţele şuierânde, de puştile bubuinde, de frica împuşcării. Apoi, după ce plecară cu toţii, nişte pisici cât de poate de sălbatice în domesticia lor, apărură mieunând franţuzeşte şi îşi făcură culcuş printre florile mirosind a moarte ale coroanelor. Atât... 

*
*    *

Fanfară cu alămuri
soarele topind uşor
trupul lumii
„Dealul verde
şi soarele deasupra
asortând imaginea
Cimitir fără rost;
stânci cu nume,
suflete fără suflet.
Viaţă în obstacol;
câte-o avalanşă –
un corb în auz.”
Stejarul deasupra
vitralii printre crengi
altare în suflete.



*
*    *

„Parcă ghicindu-i gândul, craniul cu glugă şi coasă rosti cu aceeaşi voce cavernoasă, dar care de astă dată îi păru lui Petrică cea mai frumoasă şi melodioasă cu putinţă:
- Nu-ţi fie teamă, nu pentru tine am venit!...
De bucurie, aburii alcoolului, alungaţi de sperietura anterioară, începură  să revină în privirea, glasul şi creieraşul petrecăreţului Petrică.
- Eşti dulce, tu, hai să te pup!...”
- Am venit însă, ca să te văd la lucru. Adică râzând. De mine! Uite, priveşte în zare, spre cimitir. Uite fanfara aceea, cam dezacordată desigur, căci fanfaragii au băgat la căiţă ceva ţuică rămasă de la priveghi. Uite şi carul acela mortuar, de pe care, pentru că n-au fost bine prinse, la fiecare hurducătură, mai cade în praful uliţei câte o coroană, iar vreunul din cei prezenţi, oprindu-se din bocit, se repede să o arunce iarăşi peste tine... Ia zi, îţi mai vine să râzi acum?!...
- Ştii ceva? N-ai niciun haz.
Şi umoristul întoarse spatele morţii. Plecând... Şi gândind:
- Cum poate moartea asta să-ţi taie toată pofta de viaţă!!!
Apoi râse...

*
*    *

„Mai pleacă încet câte-un dac
Cărările se îngustează
Cadranele clipelor tac
Cenuşile-n noi se aşează
Se duc toţi ai noştri pe rând
Rămânem doar noi!” 
Sub lacrimi de ploi.
Fanfara cea tristă
Prin trista povară
Ne scoate din lume
Şi suflete-afară
O poză e viaţa
Şi viaţa e-o poză
Noroaie aşterne-n
Petale de roză...

*
*    *

În urma morţii-aduse de acea fanfară
Am fost ademenit de cântece ca de urale
Dar iată că de fapt nici n-am plecat afară
Ci doar trăiesc un timp ascuns, în depănare
„Şi nopţile au început din nou să doară
Prin vene curg învolburate vise.
Subconştientul macină precum o moară
Grăunţele acestei fericiri promise
Ce m-a ţinut până acum în reverie. (...)
Demoni şi îngeri duc o cruntă luptă
pe ringul oniric în pieptul meu
o avalanşă de voci pe panta abruptă
se prăvăleşte spre dimineaţa
ce-am aşteptat-o mereu.”
Uitând de stejarul acesta
cu ramuri înfipte în cer
cu umbre-aşezate pe marea
altarului, în sufletul meu.

*
*    *

De o vreme încoace mă tot întreb de ce mă întristează aşa de mult sunetele fanfarelor ce ademenesc spre groapă vreun trup pregătit pentru a fi răsădit în pământul scump al patriei!... Şi îmi imaginez, auzind sunetele acelea, uşor dezacordate ale alămurilor, cum mă vor duce cu alai şi îmi vor săpa mormântul la rădăcina unui stejar uriaş, ale cărui ramuri vor susţine vitraliile cerului şi ale cărui rădăcini vor fi izvorând de-a dreptul din marea nesfârşitelor depărtări, pe care plutesc doar întrebările fără răspuns, dorurile neîmplinite şi gândurile, ele însele, ca nişte corăbii... Poate că şi voi vreţi să ştiţi!...:
„Ce este un scriitor?”
Asta vreţi să ştiţi? Păi, cum să vă explic?... e un om care scrie mereu. (...) Când i s-a scurs toată cerneala din cap, scriitorul e aruncat în apele clocotitoare ale criticii şi scuturat din gogoaşa cononului său viemicol, iar firul de cerneală se preface în ciorapi de mătase, pentru nevasta crescătorului de scriitori!... Sunt unii care se miră de acest fapt” ...
Dar staţi de ascultaţi întrebarea mea, la care poate veţi da voi răspunsul:
Dacă scrie, scriitorul mai moare?!...


*
*    *
Dispari, fanfară-amăgitoare,
Cu-alămurile tale, cu tot cântul!
De ce nu-ţi zbori spre nori acum avântul?!
De ce nu-ţi curgi în mare răul, plânsul?!...
Căci eu nu am de gând să te ascult
Nici să urmez a ta chemare
În astă primăvară-nfloritoare
Şi în aceste culmi de vise de demult...
„A ruginit frunza din vii pe dealuri...
Ciorchinii grei de aur şi rubin
Ca nişte ugere mustind a vin
Stau gata să se scurgă în pocaluri.”
Am construit altar singurătăţii
Sub ramurile unui vechi stejar
Şi-arareori îngăduit-am prieteniei
Să ardă piedicile cu-al său jar!
„Nu sunt ce-aş vrea să fiu dar niciodată
N-am fost ce credeţi voi că sunt acum...
M-a poticnit adeseori pe drum
Şi nici trecutul meu nu-i fără pată.” 
Dar spre uitarea asta nu mă duc!
Chiar de ar fi o cale spre nemărginire...
Căci încă mai adăst în pomenire
Şi-n marea versurilor încă eu mă duc.
De voi muri, voi trece înspre viaţă
Şi viaţă voi primi de voi muri
Cum orice seară are-o dimineaţă,
Şi dimineaţa veşnică-mi va fi!...

Autor,  E.L.S.E. alias  Marius Golea