CRITICABILA CRITICĂ A NECRITICULUI (11)

Întâlnirea din 21 martie 2010 a luceferilor nu a fost deloc una luciferică. Ba chiar din contră... Şi asta în primul rând datorită Relyei Tarniceri, cea care a dat dovadă de mult curaj venind cu poeme cu tematică intens creştină în faţa atâtor păcătoşi. Mă rog, pe cei care nu s-au considerat a face parte din această categorie i-am exclus, cu scuzele de rigoare. Iar tematica aceasta delicată o tratează la un nivel liric înalt. Nici nu e de mirare, ţinând cont de exerciţiul îndelungat al versificării şi al compoziţiei lirice. Stăpână pe o mare diversitate de mijloace de expresie, ştie să fie la fel de convingătoare atât în poemele lungi cât şi în cele scurte (personal le prefer pe cele din urmă), atât în cele cu rimă cât şi în cele (mai puţine) fără rimă, atât în cele cu versuri lungi cât şi în cele mai concentrate, cu versuri scurte. Deşi e posesoarea unui vocabular extrem de bogat, rimele îi sunt de multe ori facile, însă muzicalitatea versurilor este de necontestat. Printre poemele care ar merita citate integral se numără „Ce-ar fi Adam fără Eva”, „Sclipire de divin”, „...Fără cuvinte...” (lăudată de majoritatea vorbitorilor), „lacrimă...”, „Ridică-te şi umblă...” şi „ploaia mea”. Pasaje excelente sunt multe şi în celelalte poeme. Pentru deschiderea apetitului redau doar câteva:
Aţi tot trecut prin Faţa Mea în grabă,
Dar timp nu aţi avut, să vă opriţi,
Nu am ajuns să vă cunosc pe nume,
Să fiu cu voi. Mereu eraţi grăbiţi.
Nu m-aţi lăsat să fiu măcar o parte
Din alergarea voastră, zi de zi.
Aţi stat să Mă-ntrebaţi măcar odată?
Ce vreau Eu de la voi aţi vrut a şti?
Aţi hotărât în locul Meu lucrarea,
V-aţi apucat de ea şi o sfârşiţi,
Dar n-aţi văzut că nu-s şi Eu acolo,
Că pe voi înşivă doar vă slăviţi!
(din „Slujire fără rost”)
De mă uit în jur, văd iadul, chiar sub ochii mei, arzând,
Suflete muncite-n chinuri şi pucioasă fremătând.
Câtă ură, cât orgoliu, răzbunare, răutate,
Iadu-i pe pământ, îmi pare. De priveşti, îmi dai dreptate!
Iadu-i ce am strâns în suflet, poate tu... sau poate eu...
Iadu-i inima în care nu există Dumnezeu!
(din „Absenţă fatală”)
Atunci când uit de mine
şi de tot ceea ce cred că sunt
şi mă văd cu ochii Tăi:
fărâmă de lut în mâinile Tale...
o coajă de nucă în mijlocul valurilor furioase...
dar mereu la adăpost, în palma Ta!
(din „Te iubesc, Doamne”)
E atâta pace...
E atâta pace în sufletul meu
când ochii mei privesc spre Tine
deşi mă-nconjoară furtuna
iar norii sunt tot mai grei,
Te privesc... şi flori de tei
îmi ningi printre pleoape
eşti tot mai aproape
(din „Rugă...”)
Aş mai accentua ceea ce evident iese din tiparele acestui grupaj de poezii, şi anume feminismul interpretării feminine a păcatului originar din „Ce-ar fi Adam fără Eva” sau activismul revoltat şi bărbătesc din finalul poemului „Absenţă fatală” (citatul respectiv îl găsiţi mai sus).
Poftă bună în continuare la preparatele semnate Rely Tarniceri. Se pot consuma cu încredere şi de către cei care ţin post.
A urmat Mircea Pascariu cu un reuşit melanj ce cuprindea instrucţiuni de receptarea poeziei, proze umoristico-lirice şi încercări de a defini ceea ce nu poate fi definit complet niciodată: poezia, toate reunite sub titlul „Fals eseu în cinci capitole”. Neintrând în posesia textelor lui Mircea, necriticul de mine sunt nevoit să fac o critică după ureche (şi la propriu, şi la figurat). Primul capitol începe cu o poezie-semimanea plină de clişee, lucruri comune, versificări ultrafacile, etc., pentru a crea în continuare ocazia unei critici exemplare, ironică la început, apoi de-a dreptul ultraumoristică, la adresa aşazisului poem al lui Ghiuri. Şi ideea şi realizarea sunt remarcabile. Capitolul doi, „Oracolul”, îmbină erudiţia autorului (de care, cică, nu face paradă) cu talentele sale poetico-satirice. D.p.d.v. al ascultătorului, păcat de marea aglomeraţie de vorbe de duh pe centimetru pătrat, pentru că în graba lecturii nu apuci să le savurezi pe îndelete pe toate. Din capitolul trei, „Confesiunea” blogheriţei Andreea (sau cum o fi chemând-o) ar trebui împărţită ca fluturaş la toţi cititorii şi comentatorii de poezie, ca să ştie (în variantă prescurtată) cum să o recepteze. Iar din „Ce e poezia” am aflat foarte multe lucruri importante din bucătăria acestui gen, însă în privinţa întregului poeziei rămân la cele pomenite câteva rânduri mai sus. Conţinuturile capitolelor patru („Avion delfin şi bărcuţă spin”) şi cinci („Căsuţa lui Helmut”) – ambele din ciclul de mare succes Helmut – concurează cu şanse egale la titlul de cea mai lirică dintre povestioarele pentru zăpăciţi şi plictisiţi.
În concluzie, falsul eseu s-a dovedit a fi original şi a produs mare plăcere (despre invidie nu mai pomenesc, că iar se umflă tata lui Helmut în pene...). Pentru cei care vor să aprofundeze creaţiile lui Mircea Pascariu, blogul celui plecat-cu-cercul.blogspot.com (cu www. în faţă) îi aşteaptă. Dacă va trebui să staţi la rând, nu vă impacientaţi. Merită.


H. Şt. S. (şi scuze dacă m-am prea lungit...)