La întrunirea din duminica trecută, membrii cenaclului „LUCEAFĂRUL” s-au delectat cu un recital prelungit de poezie, susținut de poetul Lazăr Magu care a deschis „Sertarul cu trandafiri”, noul său volum, scos proaspăt de sub tipar, Ed. Rebeca, Zădăreni, 2012 și lansat cu această ocazie.
După ce a oficiat formalitățile de început, președintele cenaclului Vladimir Belity l-a invitat pe poet să citească din volumul mai sus amintit.
Tonul și trăirea cu care și-a citit poemele au contribuit la capacitarea atenției asistenței și drept consecință, a urmat o participare masivă la dezbateri.
Lazăr Magu scrie o poezie de factură clasică, volumul lansat excelează prin sonete. Melodicitatea și oralitatea sunt caracteristicile de bază ale acestor poeme. Mergând pe linia tradiționalistă și încorsetat de rigorile prozodice precum și de limbajul poetic mai puțin actualizat se ajunge la o monotonie stânjenitoare care pune stăpânire pe unele pagini din volum.
Atunci când părăsește linia tradiționalistă, lăsând cale liberă fanteziei , scrie poeme care-l apropie de lirica actuală și ridică, în mod evident, calitatea volumului.
Redăm , în cele ce urmează, pe scurt, din intervențiile ce au avut loc: exprimare simplă deși temele sunt majore(Ghiță Vesa); autorul nu este lipsit de calități, chiar deține necesarul , dovedit prin volumele publicate, care să-i permită să performeze la nivelul poeziei actuale și face recomandari în acest sens(Mircea Pascariu); inversând ordinea lucrurilor prin note suprarealiste, poemele sale capătă efecte deosebite(Marius Golea); de ce îi cerem „tânărului bard” să fie altfel decât este? de ce să-l obligăm să scrie într-un anumit fel?(Vlad Belity); în timp ce face „ture”, în sertarul în care stă ascuns, lansează întrebări la care se poate răspunde doar cu sufletul(Rely Tarniceri), întregul volum este ca o rugăciune la care nu poți spune decât AMIN (Doina Bojidar).
Ședința următoare nu are ordine de zi, acționează liberul arbitru, a precizat președintele cenaclului.
Din volum am ales poemele:
Vraja
Ninge frumos, cu curcubeie...
Zâmbește parcă o femeie
și părul ei luat de vânt
eșarfe-ntinde pe pământ.
Ne mângâie cu brațe reci
prințese-aztece și azteci
și din adâncuri de istorii
oglinzi aruncă iluzorii.
Același ne-ntrecut desingner
din vremea lui Maria Reiner
îmbracă lumea noastră mică
în broderii de jad și sticlă.
Să tacă preotul și straja,
să nu se risipească vraja.
Zambezi
Pe malul râului, un grup de femei
spală de o săptămână
un copil care va fi dat spre adopție unei familii de albi.
În aval, albii stau de o săptămână la plajă
pentru a prinde culoare, să nu sperie copilul.
Conducătorii tribului
au prins șarpele cel mare
–mâncătorul de capre și câini.
L-au întins între doi stâlpi,
l-au prins în șuruburi,
l-au făcut frânghie de uscat rufele.
Îl măsoară cu metrul,
să vadă câți ani are.
Cei mai curajoși îl măsoară de la cap la coadă,
fricoșii îl măsoară de la coadă la cap,
copii îl măsoară până la jumătate.
Fiecare metru are o lungime proprie.
Mâine, șarpele va fi jupuit
și fiecare bărbat va primi un costum nou...
Pe râu urcă un vapor
care trage toată apa după el.
Peste o săptămână, vaporul se va întoarce,
albii și copilul vor pleca,
râul va începe să curgă din nou,
rufele vor fi luate de la uscat
iar oamenii vor uita
de vapor, de șarpe și de copil.
Consemnat de Constantin Butunoi
