La a doua neprezentare consecutivă ca cititoare a propriilor sale creaţii, Domnica Pop a primit (în contumacie) de la preşedintele cenaclului al doilea cartonaş galben, cu propunerea de suspendare pe perioada unei antologii (şi de la mine caracterele mai mici – caracterul, bată-l vina). Problema rămâne în dezbatere.
Profitând de locul rămas liber, Mircea Pascariu l-a acaparat şi ne-a ţinut de la înalta tribună cenaclieră o lecţie doctă despre ce înseamnă adevăratul haiku de la mama lui de-acasă (mama lui fiind considerat(ă) maestrul Matsuo Basho) şi care sunt ultimele noutăţi în domeniu. Un gen de poezie – haiku-ul – ce este la mare trecere în cercul nostru strâmt, fiind destul de des practicat în acest cenaclu.
Nici Ioan Henţ n-a rămas imun la această modă. Numărându-şi cu grijă silabele micropoemelor, majoritatea le-a încadrat în tiparul clasic al celor 17 silabe ordonate cuminte 5, 7, 5. Dintre cele 24 citite, necriticului i s-au părut mai reuşite două micropoeme lagate de trecerea timpului:
Ce toropeală!
Nici vântul nu adie,
Doar clipele trec.
Părăsind satul
Simt cum timpul se scurge.
În jur nu-i nimeni.
Şi cel cu pânza de paianjen care dublează uşa, ferecând-o:
La casa veche
O plasă de paianjen
A dublat uşa.
Tot cu trecerea timpului s-au ocupat şi sonetele puse „la umbra trecutului” pe care autorul le-a citit în continuare, sonete care au şi părţile lor bune însă, în general, sunt inegale şi cam simpliste. Iar referitor la „tabletele paraşutate”, vreau să îl consolez pe dl. Henţ şi să îl asigur că mai bine aterizezi cu paraşuta în pom (ca într-una dintre tablete) decât cu avionul în clădire (probabil noul sport naţional american)...
H. Şt. S.
