Iarna-i blândă, cenaclul continuă…

Ca deobicei și duminica trecută, cenacliștii s-au adunat la Casa de cultură a Sindicatelor pentru a vedea/audia ce au mai pus la cale cei programați să urce pe scenă: Doina Bojidar – proză și Iulian Petrescu – Poezie.

Proza Doinei Bojidar, intitulată „Ultimul bal”, a cucerit auditoriul prin ritmul alert al acțiunii și prin momentele umoristice conținute. Autoarea a renunțat la limbajul dulceag și la idealizarea vieții rurale, practici întâlnite în alte scrieri care-i aparțin. Scenele pline de haz realizate provoacă și un sentiment de îngrijorare privind trecerea timpului, posturile grotești în care poate ajunge ființa umană.



Iulian Petrescu, cu noul său grupaj de poeme , a demonstrat că este în progres. Liricul este tot mai prezent în textele sale dar, trebuie să aibă în vedere eliminarea explicitările supărătoare, versurile să fie mai sugestive abordând o gamă mai largă de motive.

Și-au exprimat păreri în legătură cu prestațiile celor doi : Dacian Don, Petre Don, Eugen Pădurean, Monica Rodica Iacob, Livia Ciupav, Vladimir Belity etc.



Întrucât nu am întrat în posesia textului Doinei Bojidar, am ales numai textele lui Iulian Petrescu:

*
De nuelușa ei fermecată,
Care îmi încălzea trupul în miezul verii


**
Natura zgribulită
Își ascunde ramurile
Sub plapuma de omăt

***
Trenurile și-au întins șinele
Prea de vreme
Prea repede
Pentru anul ce ne bate-n geam

Observator de serviciu: Constantin Butunoi

Prima întrunire a anului 2013

S-a consumat prima întrunire a anului 2013 char în zi de 13. Cenacliştii nu le au cu superstiţiile sau bucuria revederii, în noul an, le-a adormit vigilenţa. Oricum s-a meritat efortul şi „riscul”.





Pe scenă s-au produs Ioan Henţ cu poezie şi Mihai Arcadie Comănici cu, premieră în istoria cenaclului, scenariu de film.



Priceput în ale versificaţiei, textele lui Ioan Henţ pleacă de la meditaţii privind slăbiciunile omeneşti şi efemeritatea existenţei umane, au o doză fină de satiră şi umor dar şi o accentuată notă moralistă. Cultivă cu succes tableta, catrenul şi haiku-ul. Este un autor cu spirit de observaţie puternic dar care se lasă sedus de propria-i spontaneitate. De aici, probabil, unele texte mai puţin elaborate, cu clişee şi un limbaj mai puţin adecvat. Dar pentru că a reuşit să distreze, chiar să stârnească hohote de râs, i s-a iertat totul.



Prozatorul, decanul de vârstă al cenaclului, aflat într-o vervă literară comparabilă doar cu a prozatorului Marius Golea, a pus în încurcătură asistenţa prin al său scenariu de film; o premieră absolută în istoria cenaclului nostru, domeniu în care nimeni nu are experienţă, mai puţin tânărul Iulian Petrescu.



Ideea scenarului este interesantă şi chiar originală. Prozatorul îmaginează o localitate în febra pregătirii pentru a fi vizitată, întâi de rege, apoi de Nicolae Ceauşescu şi apoi de o comisie europeană care urma să aducă ajutoare. Din motive, care nu au fost explicitate, vizitele nu au mai avut loc, mai puţin ultima, despre care aflăm că s-a anulat pentru că s-au furat şinele de la calea ferată şi trenurile nu au mai putut circula. Ideea scenariul o are cu zeci de ani în urmă, dar, e de înţeles, că nu era posibil să o facă publică. Derularea scenariul mi s-a părut puţin încurcată şi prin felul cum a fost prezentat textul dar, un regizor vede altfel lucrurile, în schimb i-am apreciat calităţile prozastice. Ar putea fi o reuşită nuvelă intitulată „Vizitele”
La discuţii au participat: Dacian Don, Cristian Pop, Rely Tarniceri, Iulian Petrescu şi Vladimir Beliy.

Din textele prezentate am ales:

Ioan Henţ

Patronului stelist

Are firme cu prestanţă;
Şi un club de performanţă
De-ar avea un lup maseor
Ar mai fi Gigi păstor?

Sărăcie

Cred că nu îmi fac păcate
Când zic: viaţa-i un calvar,
În ţară deşi-s de toate
Vântul bate-n buzunar!

*
Vin colindători,
În casa bătrânului
Greierele mut

**
Noaptea târzie;
La masa tăcerii...
Luna de veghe.

Mihai Arcadie Comănici

TEXT:-ALO! Mi-au mâncat toate merele măi Pompiliane. Alooo! Am înţeles, trenul special n-a ajuns nici la staţiile dinspre Bucureşti.
Secvenţa 14. La fântână e moarte de om. Cei tari îi dau în lături pe ce mai slabi, cei răi de gură înjură. Deasupra ciuturei se izbesc câte cinci capete deodată. Palmele în formă de cupă se îndeasă să ia apa ce se scurge pe jos. Setea este potolită cu greu. Murmurând, mulţimea se împrăştie pe peron, alţii trec liniile sau se aşează la umbra salcâmilor. Copiii se fugăresc pe sub vagoanele de marfă garate pe o linie moartă. Se ascund în gheretele frânarilor. Unii mai îndrăzneţi împing un vagon pe şinele ruginite. Iar alţii aruncă cu pietre în paharele albe de pe stâlpii de telegraf. Fetele şi flăcăii merg spre lunca râului din apropiere şi se ascund pe după răchite. Aşezat pe bordura peronului un moşneag povesteşte unui om mai tânăr:
TEXT: Moşneagul:-Eu am apucat şi când urma să vină regele. Eram elev şi învăţătorul ne-a învăţat imnul. Eram aşezaţi în rând pe peronul ăsta şi tocmai cînd cântam noi: „ în pace şi onor, apărător de ţară „ intră ca un trăznet trenul regal în gară speriindu-ne pe noi şi pe cei ce jucau „răţuşca”. N-a oprit în staţie şi fetele au rămas cu buchetele de flori în mână, iar bucuria s-a transformat în teamă de viteza trenului zburând pe lângă noi. N-am reusit să văd decăt nişte mănuşi din piele albă fluturănd la o fereastră deschisă.Cel care avea să devină Carol al II-lea peste un timp, probabil că a trecut la fel de repede frontiera la Odesa impreuna cu amanta sa Lupeasca, riscându-şi tronul Pe Ceauşeşti n-am apucat să-i mai vedem, vizita lor de lucru prăbuşindu-se în praful ultimului lor drum sub tirul automatelor paraşutiştilor. Să vedem împreună cea de-a treia vizită cu ajutoare europene.

Observator de serviciu, Constantin Butunoi.

Se apropie sfârșitul anului...

Apropierea sfârșitului de an nu pare să descurajeze pe cenacliști, ci, din contra, duminica trecută s-a petrecut una dintre întrunirile ce pot fi considerate printre cele mai reușite , mă refer la cele care au avut loc în anul acesta.
 






Drept protagoniști i-a avut pe Rely Tarniceri și pe cunoscutul ziarist Lucian Valeriu.



Rely Tarniceri scrie o poezie ce s-ar putea încadra în tiparele clasice. Versurile sensibile, într-o montură din care nu lipsește „bărbăția”, alcătuiesc scenarii ce țin de un orizont poetic dominat de meditație și melancolie.

 

Lucian Valeriu prin diversitatea formulelor prin care și-a prezentat textele, mai ales prin grafia și spontaneitatea lor, pare să fie adeptul așa-zisei„literatura net”. Cele mai multe dintre ele sunt caracrerizate de concizie și fluență. Pe lângă inteligență, scriitura sa are vădite note ironice iar prin amestecul controlat a prozei cu poezia se anunță un perpetuu avangardist. În cele ce urmează, redau, pe scurt, părerile exprimate de cei care au participat la discuții :



Petru M.Haș - Rely Tarniceri scrie versuri melodice și este evidentă abordarea clasică a prozodiei. O poezie de meditație, sensibilă, în care cititorul se regăsește. Lucian Valeriu nu face distincție între proză și poezie, de fapt asta este tendința literaturii actuale, la el totul se petrece sub zodia fragmentariului, sintagme întrutotul deosebite, termeni imprevizibil și un stil aforistic din care nu lipsește ironia.



Ioan Matiuț - Rely e pe linia stilului ei, poezie plăcută la ureche, are abilitatea versificării. La Lucian lucrurile se schimbă, s-a prezentat cu tot felul de texte care-l anunță mai degrabă ca prozator și-i recomandă proza scurtă.



Vlad Belity – poezia lui Rely este în progres, a remarcat că a făcut unele retușuri la unele texte care au mai fost prezentate cu alte ocazii și consideră că o prinde mai bine exprimarea în modalitate clasică. Textele prezentate de Lucian i s-au părut modalități de exprimare fulgurantă, pline de inteligență ce par a fi sențințe, aforisme.
Ioan Henț le-a dedicat câte un catren, din păcate, nu le-am putut reține.

Din cele prezentate am ales:

Rely Tarniceri

Citadină

În orașul pădure,
unde copacii sunt beton
iar crengile, cabluri
de înaltă tensiune,
țiglele se cred păsări
ce-au uitat zborul...

Confesional

mi-e timpul catedrală-n care ceasurile
sunt rugi însoțite de tic-tacul cuvintelor

pe treptele pustii nu sunt nici măcar cerșetori,
nu cred în dumnezeul meu încremenit

negustorii de icoane au dat faliment
lumânările abia mai pâlâie, fumegânde

sub bolta imensă doar vocea mea îngânată de ecou
dă notă explicativă existenței

Lucian Valeriu

Anunț interesant
-Repar karme;
-Operez evadări din penitenciare anonime;
-Mint eficint;
-Înfloresc;
-Dau iluzii pe gratis;
-Revând și răscumpăr;
-Nu ofer acte;
-Prestez declarații de independentă;
-Pup libertăți.

*
La cinci dimineață făceam autostopul și...
Cum să nu te iubesc , viață?”...

Mai ales când știu că va urma și habar n-am ce
bunăziuă ne așteaptă.

**

Lasăți poeții să conducă apocalipsa!...că va fi mai bine și
pentru politicieni, și pentru oamenii de știință cu grave handicapuri emoționale,
și pentru popi, și pentru soldați, și pentru confrați!





Observator de serviciu:Constantin Butunoi

Un nou debut în cenaclu

La recenta întâlnire, membrii cenaclului au avut parte doar de poezie. Ambii protagoniști, respectiv Dacian Don și Iulian Petrescu, prin textele prezentate, s-au aliniat acestui mod de creație literară.



Primul, cunoscut în mediile literare, a mai avut și alte apariții de acest gen care au fost apreciate, al doilea este la prima experiență de acest fel și, normal, a fost cel mai încercat de emoții.



După ce Vladimir Belity, președintele cenaclului, ne-a propus păstrarea unui moment de reculegere în memoria lui Constantin Grigorușcuță, cenaclistul recent dipărut dintre noi, i-a invitat pe cei doi să-și prezinte producțiile literare.



Textele lui Iulian Petrescu excelează prin tema erotică și printr-o rostire patetică. Exprimările sale poetice sunt de început, au sensibilitate dar și multă inocență. Dacian Don este mai matur, accentuata tentă de esențializare și forța de sugestie sunt evidente. Limbajul și spiritul de frondă manifestat, precum și aplecările spre biografic îl apropie de douămiiști.







Din intervențiile susținute de Marius Golea, Petre Don, Rely Tarniceri, Monica Rodica Iacob, Domnica Pop, Livia Ciupav și Ioan Henț am reținut: Iulian Petrescu are sensibilitate, versifică relativ ușor, are ca model pe Păunescu și folosește în exces formule bătătorite(Petre Don); Petrescu are idei interesante dar uneori strică prin adăugiri inutile, multă atenție la cele care se referă la religie iar la Dacian este de apreciat ușurința în exprimare și când vrea ritmul îi iese de minune(Marius Gollea); exercițiul scrierii trebuie continuat, dublat de lectură și creșterea exigenței, Iulian poate obține creații de calitate(Monica Rodica Iacob).



La intrunire au participat și trei membri ai cenaclului literar„Lucian Emandi” din orașul Pecica: Pete Eugenia, Popa Rodica și Moș Tatiana. Din cele prezentate am ales:



Dacian Don

***
Așa că stau pe piciorul plaiului,
oile rumegă vise...
Ce bine ar fi să treaca lupul
pe la noi?
(behăie una, frustrata dracului!)
 
***
Istoria bolborosește:
când s-a născut Viteazul
atâta lașitate
pe câmpul de luptă
al istoricilor!



Iulian Petrescu

Te simt dulce sărată și amară,
Aș vrea să te gust,
Ca pe o cafea, dimineața
Când zorile se lasă.
Dar mi-e frică să nu te transformi
În apa mării Egee. ..................................................
(Iubire mediteraniană)

Constantin Butunoi

Constelația-i mai săracă

     Sub un soare capricios şi pe un vânt care voia parcă să ne ridice pe toţi la cer, la 5 noiembrie 2012 l-am condus pe ultimul drum pe Constantin Grigoroşcuţă, 72 de ani, inginer, părinte şi bunic iubitor, prieten, scriitor. După 52 de ani lucraţi (confirmaţi în cartea de muncă!) şi-a găsit timp mai mult pentru vechea sa pasiune, literatura. Şi unde îşi putea desfăşura mai bine talentele decât la cenaclul „Luceafărul”! Unde a activat în ultimii ani, cînd mai discret (mai ales la primele prezenţe), când mai virulent şi suculent, înţepându-şi sau încurajându-şi colegii cu ace epigramistice şi vorbe bune. În 2010 a debutat editorial cu „Cântecul lebedei” (editura Concordia), volum consistent în care cele peste o sută de pagini de poezie au fost completate cu altele în care haikuurile, epigramele, aforismele şi cugetările au întregit portretul liric al unui autor care ştia la fel de bine să fie sensibil, ironic sau revoltat. Într-adevăr şi din păcate, a fost cântecul său de lebădă, în care parcă anticipa: „Să plec şi eu/ La un izvor,/ Să mă adap/ La gura morţii…” (Las visele să plece). Şi-acum chiar a plecat…

     Mai scria Constantin Grigoroşcuţă că „viaţa de apoi niciodată nu o poţi duce în doi”. Care doi? Că numai în ultimii ani au plecat definitiv dintre luceferii arădeni şi pământeni Mircea Jurca, Alexandru Petcu, Gligor Sava. Vă întâlniţi şi o puneţi de-un cenaclu… Iar dacă-mi scuzaţi bruma de umor (colorat, de circumstanţă, în negru), am să mai adaug:  şi dacă aveţi puţintică răbdare, acuşi venim şi noi (pe rând, nu toţi odată)…

     Rămas bun, Constantine. Neprezenţa ta îi va durea pe cei prezenţi.

 

                                                          H. Simon – necritic îndoliat

Din sertarele Luceferilor

Întâlnirea recentă a„Luceferilor”nu s-a desfășurat după tipic, fiecare participant, după voie, a prezentat un text la libera alegere.
Această modalitate, utilizată destul de rar, are avantajul că nu apar „supărările” și „privirile tăioase” când criticile întrec măsura și activează sau mai binezis mai trezesc condeiele adormite ale cenacliștilor leneși.
Mie îmi face sarcina mai ușoară, redau doar textele fără să fac și aprecieri, ele pot fi făcute de cei care au curiozitatea și răbdarea să le parcurgă.

Domnica Pop
           
mie-mi șoptește
zeul din sînge
despre trupul de oțel
al stelei născătoare
despre rotirea-n cerc
a secundelor risipite
despre evanghelii
și ruperea de carne
mie-mi întinde sabia
să nu cad zilnic
să pot imita mersul
respirația
viața

***
sticla albastră
n-are nicio vină
că prea înalt e cerul
sub hainele
mirosind a pămînt
ruperea de oase
naște zborul
în punctul de vedere
al vulturului
stă ochiul meu
și plînge

***
iluziile adulmecă sufletul
umplu balustrada de frig
(nu teama de frig mă sperie
cît insomniile de gheață)

***
unori se-ntîmplă
să mă plictisească viața
acest scurt metraj
în care rolul meu
este o Cenușăreasa
fix de miezul nopții
dimineața răsăritul
face să sîngereze gardul
din sîrmă ghimpată
de parcă totul
n-ar fi destul

Petre Don

Proptește-ți tâmpla de a mea, privește-ne mâinile cum mângâie fulgerile. Simți cum ne-am secătuit de viață? Ți-ating cu degetul tâmpla, te-ai risipit. Cu cine începe sau se încheie alfabetul? Crezi că părul tău povestește continuarea unui început? Unde zici că-mi este locul? Ha, umpli totul să nu exist sau să îl ștergi să mă pierd…nu realizezi străine că noi ne-am pierdut demult șirul literelor? Credeai că ești altceva decât un simplu turist? Un tată nu face copii riscând să-i poarte boli necruțătoare!

***
Hedir, iar mi-am dat în petic. M-am luat la ceartă cu imaginea mea din oglindă, împuțita, mă imita până la detaliu; am s-o reclam la forurile internaționale, căci nu mai suport să mă imite cineva, chiar dacă acel cineva este imaginea mea din oglindă. Cred că nu-i bună oglinda. Am s-o schimb pe o frunză de brusture sau, mai bine, pe colțul de jos al cucubeului, că tot am visat eu să mă fac, când o să fiu mare, rogvaiv. Rogvaiv am vrut să fiu. Să-mi spună lumea: d-le Rogvaiv sunteți palid. Ați băut apă rece? Ați răcit. Luați acest curcubeu și înfășurați-vă gâtul cu el ca să vă treacă, d-le Rogvaiv!

Constantin Butunoi

despre vigilenţă

nici vrabia să nu treacă
era ordinul
la intrarea în postul de santinelă
la ieşire vrăbiile erau predate cu proces verbal
 trecute apoi prin bucătărie
ajungeau în burţile hămesite ale soldaţilor
situaţia fiind gravă
vigilenţa santinelelor creştea văzând cu ochi
vrăbiile ţinură sfat
cum să nu se lase prinse ca muştele în pânza de paianjen
concluzia a fost că ar fi mai bine să apeleze la iepuri
pe ei nu-i bagă nimeni în seamă şi treaba mergea strună
santinelele cu ochii pe sus iar iepurii pe jos încărcaţi cu vrăbii
scandalul a început în sala de mese: unde sunt vrăbiile ce ni se cuvin
cine le mănâncă strigau soldaţii nesătui
ancheta ordonată de comandant făcu repede lumină
şi se ordonă nici iepurele să nu treacă
soldaţii hăpăiau acum pe lângă vrăbii şi iepurii prinşi
alertate vrăbiile se adunară iar la sfat
au apelat la cârtiţe care s-au angajat să sape tuneluri
pe unde pot trece în siguranţă
soluţie neacceptată din teamă de întuneric
propunerea cu vulpea a căzut
o ştiau şireată şi
nimeni nu dorea să sfârşească în vizuina ei
s-au gândit la măgar
acesta le-a spus-o clar că nu-şi riscă pielea
nu vrea să-i fie amestecată carnea cu cea de cal
indiferent cît este de vestit salamul cu care se laudă tot felul de netrebnici
li se păru că în condiţiile date e mai cuminte să rămână pe loc
fiecare să asculte concertul din zăvoiul de dincolo cum poate
cu speranţă că vor veni zile mai bune
numai soldaţii puşi pe scandal ameninţau cu zaveră
unde sunt vrăbiile şi iepurii ce li se cuvin
cine a îndrăznit să le şterpelească haleala?

Marius Golea

„Ca un orb care numără nisipul mării”

Frunzele dizolvate de plânsul ploii
nici nu mai foșnesc
Orașul vechi
își împrospătează mirosul de  igrasie
ascuns în semiobscuritatea apăsătoare a toamnei
Stau în fața scării
fără să îndrăznesc să-i urc
treptele sparte.
Balustrada își scârție fierul forjat
rânjind cu dinții sparți
în locurile din care lipsește lemnul.
Prin gratia strâmbă
aud cum suspină singurătatea străzii.
Rătăcesc înfrigurat
între înăuntru și afară,
„Ca un orb care numără nisipul mării”

Eugen Pădureanu

Un simplu poem cu un mac și o măciță

Peste pântecul bombat al colinei, ca al unei femei gata să nască,
Urcau gâfâind șinele de cale ferate.
În cârcă duceau locomotiva veche c-un singur vagon
Spre gara aceea cât o cabină de vot, capăt de linie,
Unde până și speranțele coborau.
În vârful colinei, unde locomotiva opintându-se
Mai pierdea câte-o piuliță câte un șurub
Printre șine, în bruma aceea de humă, sub privirile albăstrii
Ale ciorilor, creșteau de ceva timp un mac și o măciță.
Ca într-un ritual, în noaptea de Rusalii, îmbrățișați,
Își puneau în gând o dorință: dimineața, când trenul se-ntorcea,
Să oprească și o mână iubitoare să-i aleagă, să-i ducă la oraș
Și acolo într-o vază de cristal, să-i așeze în fereastră.
Venea dimineața, venea cu răsăritul ei, pe nesimțite, ca o pisică
Călcând pe pernițele moi ale labelor, și-i găsea adormiți
De atâta așteptare, cu petalele pe câte-o șină.
Și nu știu cum, întotdeauna ei se trezeau cu un minut
Înaintea sosirii trenului, visând cu petalele deschise
La mâna aceea tremurând de emoție care-i va culege.

Ioan Henț

Trecerea
(Regretatului poet Gligor Sava)

Te-ai ridicat în ceruri drag poete,
Când multă lume ai avut în jur
Nichita ori Serghei de-o să regrete
Ridice osanale-n mediu pur!
Ne-a demonstrat în scrierile sale
Că n-a lăsat doar umbră pe pământ
A scris de bucurie și de jale.
Îmbrățișând patetic un cuvânt.

Tabletă

În groapa rece sub verdeață,
Așteaptă SAVA abătut;
A petrecut întreaga viață
Ca mâine, se transformă-n lut!

Monica Rodica Iacob

Ploaia care va cădea...”

-Vin vești despre ploi abundente
Leoarcă până la piele
Din nou copil,
Abia acum
Fac ce îmi stă în putință,
Adică lucruri mici care contează,
-Secretul frumuseții este să fii sănătos și să te accepți așa cum
ești-
Chiar dacă vin vești despre ploi abundente,
Udă până la piele
Lepăd hainele,
O picătură rece pe epidermă înfioară
Precum pielea jupuită de pene...
Arii…  de război
-Du-te, soldatule și aruncă niște zăpadă, să acoperi petele de sânge!
Poate așa îi salvăm pe ceilalți din cătarea puștii
Trage de timp
Ca atunci când cineva bate la ușă
Iar noi ne trezim buimăciți
Și ne uităm pe vizorul mic al ușii de la intrare,
Mai bubuie bombele și deschidem larg gura
Să nu asurzim

Vlad Belity

Scrisoare către poetul plecat (In memoria regretatului poet Gligor Sava)

Poetule purces pe căi astrale
mai oprește-te din zborul nocturn
și întoarce-te puțin, cât o părere,
și dă un semn, cât de mic, ca să aflăm
cum o duci, de ți-e bine ori nu!,
ori ce gânduri mai ai...
...că noi iată,vai!,
ne tot întrebăm soartă-viață,
că ne-ai lăsat dintr-o dată, așa
pe nepusă-masă fără speranță
de a ne găsi timona nu marinarul
banditul-tâlharul
ce nu vrea(nici metafizic!) să te urmeze!
și vezi, trăind noi între atâtea asceze
uităm de toate: și de tine uităm
că uite nu ne dai nici o veste.

Concert de primăvară

Ploaie de Bach
aluneci închipuire
peste clapele zilelor
albele-negrele,
albele...
Spațiu de prihană al zăpezilor
cât cer cuprind mugurii, oare
de nu-i inspiră niciodată stelele
să plângă doar sunetele
nu inimile,
cât?...

Mihai Arcadie Comănici

Printre astre

Unde sunt vrăbiuțile de altădată
să înflăcăreze ședințele
din două-n două săptămâni
cu poemele lungi de-amor
spre deliciul criticilor literari.
Acum vin alții cu speranțe
dar arătați-ne șmecheriile voastre
cu autocamoiane răsturnate
și viziuni apocaliptice.
Dacă tot e să murim
neglijați norii cei negri
și să zicem că suntem stropi de rouă
deși ne pierdem acoperiți
de-o frunză de brusture
Aveți grijă, să nu vă zica lumea
că sunteți un scriitor fals.
Uneori se-ntâmplă să călătorim
cu trupurile de oțel
când locomotivele se opintesc să urce
dimineața ne-ntoarcem spre oraș
trenul e odihnit și liber
căci Nașu-i la anchete la Brașov
cineva sună la ușa lui fără rost
Eu m-am pierdut de mult timp
prea înalt e cerul.

Observator de serviciu Constantin Butunoi.

Începută dramatic s-a terminat în hohote de râs

Cam așa au stat lucrurile la ultima întâlnire a cenacliștilor, când doi prozatori cu greutate au urcat pe scenă: Mihai Arcadie Comănici cu piesa într-un act „Măștile” și respectiv Marius Golea cu ale sale bancuri, unele rescrise, altele cum au fost culese, numite de poetul Petru M. Haș drept anecdote umoristice, fapt ce a determinat o dispută aprinsă cu poetul Petre Don. Prestația celor doi a dat o anumită unicitate ședinței dacă avem în vedere următoarele considerente: scenetele ce vizau teatrul absurd ale lui Vivi Baciu(o veche, acum răzlețită, cenaclieră)au fost singurele încercări de scrieri dramatice din istoria cenaclului(după știința mea) și că bancuri, fie ele și anecdote umoristice, cum le-a numit eufemistic Petru M.Haș, nimeni n-a mai avut curajul să declame. Cred că autorii și-au atins scopurile propuse: M.AC. să-și încerce forțele într-un text dramatic, genul acesta de scrieri lipsindu-i din palmares; M.G., cu neastâmpărul lui literar cunoscut, a încercat să ne descrețească frunțile, recurgând la un act extrem de temerar.



Piesa de teatru, într-un act intitulată„Măștile”, este de fapt punerea în scenă a unei proze scrisă anterior, în care o familie scăpătată face o vizită într-un orășel, probabil din Germania, construind mental tot felul de planuri în vederea refacerii financiare. Vizita la un muzeu le oferă prilejul de a cunoaște un așa-zis inginer, specialist în rachete de croazieră, care , se va dovedi până la urmă,că este internat în ospiciul din apropiere. Acțiunea este bine condusă, personajele au relief și replicile, deși sunt cam lungi, au inteligență. Poate că tensiunea dramatică ar trebui să aibă un nivel mai ridicat și dialogului să aibă o dinamică mai amplă, lucruri ce se pot rezolva de un regizor ce s-ar încumetă să o prezinte pe scena unui teatru.



M.G. a reușit să ne decrețească frunțile, râsul, la o parte din asistență, s-a transformat în hohot. Au fost și dezamăgiri, unii așteptau mai multe, sub aspect creativ, de la prozatorul de forță care este M.G. Cred că rescrierea unor bancuri este o sursă importantă de umor dacă este luată în serios, pura lor enunțare poate produce efecte în afara cenaclului. Intervențiile care au urmat au fost susținute de: Ghiță Vesa, Lavinia Ciupav, Petru. M.Haș,Petre Don și Monica Radu Iacob. Din textele prezentate am ales:

„GEORGE: - Uite, ăsta-i cu adevărat un oraş modern. Respectând valorile trecutului au lăsat loc şi desfăşurări noilor construcţii, oţelului şi sticlei. Ce-am lăsat dincolo de uşa aceasta? Iluziile, frământările altor epoci. Ce-am găsit aici? Un oraş imens stând sub ameninţarea gripei şi-a globalizării. Privind în jos de la înălţimea balconului minunatului palat zăriră sub ei un grup de clădiri cenuşii înconjurând o curte cât un mic teren de sport, plină cu multe persoane agitate, gesticulînd sub privirile unor gardieni ce asigurau cât de cât ordinea.
DORA: - Uite, ce aspect cutremurător! I-am văzut şi data trecută pe nefericiţii pacienţi ai acestui ospiciu. Mi-a rămas în suflet acest murmur urcând pe lângă pereţii palatului culturii. (George îşi aprinse tăcut o ţigare după ce-şi dădu puţin în lături masca din pânză.) Privind prin fumul ţigării tale mi se pare că toate clădirile uriaşe din zare se clatină. George nu-i răspunse. Soţia ştia ce probleme-l frământă. La un moment dat de cei doi se apropie un necunoscut, mascat şi el. Părea o persoană distinsă, trecută de vârsta doua având paşii cam nesiguri.
INGINERUL: - Vă rog să mă scuzaţi. Observ că priviţi la ce se întâmplă acolo jos. Mă înţelegeţi? Sper că nu deranjez.
GEORGE: - Vă cunoaştem limba domnule şi nu ne deranjaţi.
INGINERUL: - Sper că nu sunteţi contaminate, iertaţi-mă că întreb aşa ceva. Ăsta-i adevărul zilelor noastre. O ameninţare continuă din toate părţile.
DORA: - Bineînţeles că suntem vaccinaţi. Este bine să fim prevăzători, spuse blonda, deşi iniţial ar fi vrut să-l repeadă.
INGINERUL: - Am acolo jos un fost coleg de serviciu, prieten foarte bun. L-am vizitat acum o oră. Nu m-a recunoscut, este irecuperabil. S-a întâmplat într-o noapte, ştiţi, cutremurele toate vin mai ales noaptea.
DORA: - Care-i colegul dumneavoastră?
INGINERUL: - Acela înalt sprijinit de peretele cel albastru. Uitaţi-l. Este cel ce ţine la piept un pantof negru din lac. Nu se desparte niciodată de el. Întotdeauna a fost un singuratic. Aceştia sunt cele mai fericite fiinţe, nişte nepăsători vizitatori prin lumea noastră. Fiecare-şi creează propriile spaţii şi imagini. Uneori au şi conflicte, dar s-au împăcat şi cu ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine. Nu le pasă nici de gripă.
DORA: - V-a fost probabil un bun coleg.
INGINERUL: - Bineînţeles. Am lucrat mulţi ani împreună. Era inginer ca şi mine, dar poate vă plictisesc cu atâtea poveşti.
GEORGE: - Continuaţi. Mai avem câteva ore până la cină. Mai ne umplem timpul cu noutăţi, cu întâmplări.
DORA: - Unde aţi lucrat? În ce domeniu? curiozitatea feminină a blondei doamne, luând iniţiativa în continuarea discuţiei.
INGINERUL: - La o fabrică de rachete.
DORA: - Rachete de tenis?
INGINERUL: - Nu, dragă doamnă făceam rachete de croazieră. Vă pot vorbi şi despre ele. Acum nu mai există niciun secret de păstrat. Sper totuşi că nu aveţi un microfon sub veşminte. Nu-mi mai este teamă. Secretele au fost de mult furate sau vândute. Rachetele mele au ajuns peste tot în lume, se vând ca la piaţă. Eu însă mai am nişte secrete aici în capul meu de unde nu le poate lua nimeni. Celularul soţului sună scurt. Acesta îl duse grăbit la ureche.
GEORGE: - Allo, da! Eu sunt. Aveţi nişte veşti bune pentru mine de la colegul meu, domnul director? George rămase să asculte cu celularul la ureche, încruntându-se pe măsură ce secretara vorbea.
GEORGE: - Dar nu aş putea să-l văd? Sunt cel mai bun prieten al său şi poate îl ajut cu-o vorbă bună, să-l încurajez. Răspunsul primit îi întunecă privirile.
DORA: - Ce-i? Ce s-a întâmplat dragul meu?
GEORGE: - Boala s-a agravat. Nu poate primi pe nimeni. Mi-a transmis de la el că ştie c-am venit şi să fiu liniştit, să am răbdare.
DORA: - Domnule inginer, ne-a făcut plăcere că v-am cunoscut, deşi nici nu ne-am prezentat. Cu măştile astea suntem cu toţii nişte anonimi. Nu vă mai reţinem, coborâm să facem o mică plimbare prin minunatul parc ce se vede în dreapta noastră.
INGINERUL: - Dacă nu vă deranjează vă pot însoţi. Am observat că sunteţi străini. Aş putea să vă vorbesc despre acest oraş, vom vizita şi turnul de televiziune, este cel mai înalt din zonă.”
(Măștile,Mihai Arcadie Comănici)

………………………………………………………

Nebăgat în seamă, colonelul solicită să fie mutat în iadul militar, ceea ce i se și aprobă.(…) Într-o dimineață, pe la orele zece, apare un caporal cu un ciocan , apoi se scuză că a uitat cuiele și dispare. A doua zi , același caporal,(…) pleacă din nou scuzându-se, că de data aceasta se rupsese coada la ciocan. Vreo două săptămâni nu mai vine nimeni. Apoi , într-o dimineță, pe la orele cinci, colonelul este trezit de bătăi disperate în ușă. Deschide și caporalul, uitând de formulele regulamentare, ținând în mână două ciocane și o pungă uriașă de piroane, i se adresă sufocându-se: „Repede dom` colonel, trebuie să le batem pe toate din urmă, că vine inspecția”
(Iadul militar și iadul civil, Marius Golea)


Observator de serviciu: Constantin Butunoi